Destrămare (fragment)

Acum sunt bine, alerg, sunt mai stabilizat interior, mai sigur pe mine și mai calm. După despărțirea de Sara am fost la pământ, recunosc. Depresia a șters cu mine pe jos. Eram un anunț de mica publicitate într-un ziar de provincie: vând scuter gillera, 49 cp, pornește la pedală. Un prăpădit, un obscur, un destrămat. Alerg, fug, mă scutur de vechea mea piele. Sunt șarpele mohorât învelit într-o strălucire nouă, pură. Depresia a fost femeia cu care mi-am tras-o de abia mai reușeam să mă dau jos din pat și să ajung la baie. Eram jetul de urină plonjând prin negura mizeră a conductelor, pentru a trăi sub oraș, în adâncuri, o viață imposibilă, de aur cald și lichid.

Mutra lui Veve flamba mocnit undeva în dreapta, suspendată la nivelul plafonierei. O stafie cu ochii căprui, pătrunzători și barba foarte îngrijită, albă precum zăpezile din Kilimanjaro. Veve e prima figură care îmi vine în minte atunci când vine vorba de tipi perfect adaptați să se miște, agili și imperturbabili ca niște cârtițe, printre straturile mizerabiliste și nisipoase ale realității de zi cu zi. Ar mai fi și alții, desigur, dar fi gurile lor nu sunt totuși la fel de bine conturate. O vreme m-am întrebat ce ar fi făcut el în locul meu, cum ar fi procedat el într-o astfel de ipostază. Eram absolut sigur că ar fi dominat situația. În primul rând, histrionic și acaparator cum e, ar fi turuit într-una, nu ar fi slăbit-o pe doamna doctor nicio clipă, astfel încât, excedată, ea ar fi renunțat, l-ar fi dat afară sau mai curând s-ar fi resemnat afundându-se în fotoliu, cucerită, umedă, istovită de acest șuvoi uman neobosit și perfid care poate fi Veve în clipele sale de glorie.

Mă gândeam la Veve în vreme ce doamna doctor nota în fișele ei tot felul de chestiuni, Dumnezeu știe ce anume: impresii, săgeți,semne de exclamație, copăcei existențiali, ecuații psihosomatice, formule alchimice sau versuri dintr-un poet persan uitat. Nuaveam de unde să știu cu exactitate ce notează – femeia era aplecată aproape cu totul asupra paginii, curbată peste birou ca un rugbist ce tocmai a prins balonul oval și acum e încremenit și triumfător, gata să înfigă mingea în gazon, așteaptă doar ok-ul divin, dezactivarea din tastă a comenzii pause pentru ca faza să continue și filmul incandescent al lumii să curgă mai departe spre finalul fericit la care visăm cu toții.

Din când în când mă privea pe deasupra ramelor ochelarilor lăsate ușor pe coama fină a nasului. Priviri oblice și transpersonale, care trec dincolo de mine, de pereții cabinetului. Exact genul acela de privire cu care tratezi un fișet metalic. Am înghețat. În ochișorii ei verzi, de un calm profesional imperturbabil, eram doar unul dintre nenumărații indivizi, bărbați și femei, pe care-i examinează de câteva ori pe săptămână, le completează o rețetă oarecare, în urma unor întrebări reci și precise, repetitive și previzibile. Nimic mai mult și nimic mai puțin. Doar un caz, unul banal, plictisitor, stereotip, unul oarecare (nici măcar această glorie întunecată de a fi un caz special nu îți e destinată, mi-am spus) așa că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să tac, așezat pe scaun în fața ei, purtat de presupunerea puțin probabilă că în acest moment femeia scrie, din memorie, o rețetă de prăjituri.

În clipele acelea nu îmi doream decât să fiu și eu un tip degajat și ironic, precum Veve, dar e limpede că pentru anumite structuri umane nu e chiar cel mai ușor lucru să atingă acest nivel. Marea abilitate a personajelor profunde și relaxate rămâne, pentru mine, un mister și o sursă de admirație. Ei nu vor lua niciodată foarte în serios o multitudine de lucruri și de situații care pe cei mai mulți dintre noi ne crispează, pentru ca, finalmente, să ne găsești metamorfozați în vietățile încordate și stinghere de acum.

Cine nu și-ar dori să aparțină speciei fericite a celor de neatins? Cu siguranță trebuie să fie plăcut acolo, printre ființele volubile și spectaculoase, printre oamenii care nu au niciodată trac, indiferent de situație, cărora nu li se strânge stomacul aproape la orice pas și nu au față de viață timiditatea aceasta năucitoare pe care o manifest eu, uneori. Dar ce zic uneori, mai tot timpul.

Veve este ceea ce el însuși numește, cu reținută emfază, om de televiziune. Știi ce înseamnă asta? m-a întrebat la un moment dat, iar eu, Filip Maximilian, am spus nu, nu știu, habar nu am, ce naiba să însemne? ce altceva decât ceea ce îndeobște toată lumea știe? Eu, spune Veve, când pregătesc o emisiune – realizează unul dintre cele mai populare talk-showuri ale unei televiziuni care se hrănește din calupuri publicitare și știri de un dramatism găunos, cu reporteri care-ți dau mereu impresia că trăiesc o imensă stare de exaltare transmițând în direct de la locul unui proaspăt și îngrozitor accident, cu ochii bulbucați de entuziasm în mijlocul fiarelor contorsionate și al cadavrelor încă calde – mă simt ca Oswald în magazia sa de la etaj, cu câteva minute înainte de aterizarea avionului lui JFK. Transpir, sunt agitat, mai sun încă o dată invitații să fiu sigur că nu întârzie, dau din nou indicații privind luminile, verific promterul, ies pe culoar, sunt excitat ca un cangur. Mă cuprinde un fel de turbare. Toți ceilalți cred că trăiesc momentul, că e vorba de nerăbdare și de plăcere, numesc profesionalism și dăruire ceea ce, de fapt, e doar manifestarea exterioară și aproape isterică a fricii. Dacă ar ști… Imaginează-ți-l pe Oswald în clar-obscurul magaziei, tresărind la orice zgomot, crăpând fereastra și privind mulțimea care deja, jos în stradă, tropăie de nerăbdare.Ce este lumea aceea pentru el dacă nu doar un decor necesar, spectatori inocenți și căldicei, mici imbecili entuziaști și fără vină? Te gândești la o mie de amănunte care poate ți-au scăpat, deși știi că ai planificat totul foarte atent, toate detaliile sunt în mintea ta ca niște lupi băgați în cuști individuale, clari și neiertători, te îngrozești la gândul că arma se va bloca în ultima clipă, că unul din neoanele acelea infecte va exploda în capul primarului și îți vei petrece a doua jumătate a vieții prin procese stupide, că vreun guguman precaut de la FBI va urca să verifice magazia și te va surprinde cu pantalonii în vine tocmai atunci când te pregătești să rupi inimile tuturor celor care cred în democrație și Dumnezeu și în conservele cu care vor coborî în adăposturile antiatomice săpate în spatele casei când va începe războiul atomic, ultimul mare războial lumii, te gândești că nu vei reuși să animi seara, să fii la fel debun, de sclipitor ca la ultima emisiune, și de acum încolo ce poate urma?, îți scrii singur necrologul, ești propriului tău declin, oamenii, toți ăștia care acum te admiră sau se tem de tine, cei care te aplaudă și râd la glumele tale, care îți iau interviuri în revistele lor lucioase de căcat, îți vor arăta fața lor adevărată, vei fi aruncat ca o zdreanță, uitat, în clipa în care flacăra sfântă a ratingului se stinge ești deja un om mort, un gunoi, un nimeni, copiii tăi vor suferi primii, micuța Efi și Raul nu vor putea înțelege mizeria. Nu există milă pentru cei frânți. Mila e doar o formă de a ascunde disprețul. Ai voie să tragi maxim două cartușe, nu mai mult, dacă nu reușești ești un terminat. Îți prinzi bine lavaliera cu microfonul în dreptul inimii dar știi foarte bine că nu ai inimă, ai puls, oase, mușchi, grimase, organul musculos al limbii care plescăie, un testicul strâns în celălalt ca niște fetuși, te gândești să câștigi, să seduci, să îi încaleci pe toți. Înțelegi? M-am mulțumit doar să înclin ușor din cap, da, desigur, înțeleg. Cum să nu înțeleg? Apoi ne-am despărțit. Veve se grăbea să ajungă la gară pentru a-și întâmpina soția și cei doi copii, întorși dintr-o scurtă călătorie la bunici, părinții soției lui, o femeie frumoasă, discretă, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. L-am urmărit cum se îndepărtează, până ce silueta lui s-a pierdut dincolo de clădirea Băncii.

Cum naiba am ajuns în situația asta? m-am întrebat, după ce am ieșit din cabinet. Am împăturit rețeta și am pus-o, atent, în buzunarul interior al sacoului. Mi-am deschis telefonul. Niciun apel pierdut. Niciun mesaj. Apoi am sunat-o pe K., să ne vedem.

Fragment din volumul „Destrămare”, aflat în pregătire la Editura Paralela 45, Colecția „Avanpost”