Cartea săptămânii

Mizele sociale ale literaturii

Zilele acestea, pe 25 şi 26 octombrie, câştigătoarea Premiului Goncourt 2016, Leïla Slimani, a fost prezentă la Bucureşti cu ocazia lansării romanului său „Chanson douce” (Gallimard) în traducere românească – „Cântec lin” (Pandora M, traducere de Nadine Vlădescu), dar şi a acordării Premiului Liste Goncourt – le choix roumain 2017 (care a revenit romanului „Un certain M. Piekielny” de François-Henri Désérable). Am avut, la rândul meu, ocazia de a-i lua un interviu, de a participa la lansarea cărţii (alături de Magdalena Mărculescu, editoarea cărţii, Nadine Vlădescu, traducătoarea cărţii, şi eseistul Alexandru Matei) şi de a asista la dezbaterea de la Institutul Francez (moderată de jurnalistul TV Marius Constantinescu, cu participarea preşedintei PEN România, Magda Cârneci), dezbatere ce s-a purtat în jurul angajamentului civic şi feminist al autoarei, dar şi al impactului cuvântului scris, al literaturii în societatea contemporană.

 

În foto (de la stânga la dreapta): Adina Diniţoiu, Magdalena Mărculescu, Leïla Slimani, Nadine Vlădescu. La Librăria Cărtureşti Verona

 

Leïla Slimani are 35 de ani şi s-a născut la Rabat, în Maroc; la 17 ani a plecat în Franţa, la Paris, unde a studiat ştiinţe politice şi mass-media la Sciences Po; a lucrat ca jurnalistă pentru revista „Jeune Afrique”. „Chanson douce” („Cântec lin”) este cel de-al doilea roman al său, după „Dans le jardin de l’ogre” (care prezintă cazul unei femei ce suferă de adicţie sexuală). Am oferit aceste minime date biografice pentru a remarca faptul că, în 2016, s-a făcut simţită o schimbare de paradigmă (să-i zicem) în acordarea Premiului Goncourt: el a fost atribuit unei autoare foarte tinere, aflată abia la a doua carte (autoare femei au mai fost recompensate, de pildă Lydie Salvayre, acum trei ani, dar nu la început de carieră). Partea bună a acestei schimbări e că se manifestă – la nivel acadamic, instituţional – un interes, o sensibilitate crescută pentru problemele sociale (ilustrate de acest roman) cu care se confruntă în prezent Franţa (dar şi Europa, occidentală în speţă): raporturile de putere existente între clasele sociale, imigraţie, rasism, condiţia femeii în societatea contemporană. Partea mai puţin bună este că – în condiţiile prezenţei a două splendide romane, de o calitate literară de excepţie, pe lista finaliştilor Goncourt („Cannibales” de Régis Jauffret şi „L’autre qu’on adorait”/ „Celălalt pe care-l adoram” de Catherine Cusset; ba chiar trei – şi romanul „Petit pays” de Gaël Faye) – juriul a preferat să le „sacrifice” în favoarea unor mize în primul rând sociale şi politice. Având „mania” literaturii – comună, cred, cu toţi cei care scriu pe Literomania – nu-mi pot reprima regretul pentru acest „sacrificiu”.

Acestea fiind zise, trebuie spus însă că romanul Leïlei Slimani este unul bine scris şi bine condus – într-un stil direct şi incisiv. Pe lângă voletul literar (scriitura precisă, economică, tranşantă) şi cel social (cazul social al bonei), există şi unul detectivistic, care asigură suspansul cărţii. Fiindcă e vorba, într-adevăr, de un thriller psihologic (aşa cum s-a spus), care începe brutal, oferindu-ne scena crimei: o bonă i-a ucis pe cei doi copii pe care îi avea în grijă, eşuând în încercarea de a se sinucide ea însăşi (se află în comă, între viaţă şi moarte). După ce trece de prima pagină (lucru nu tocmai comod), cititorul se transformă într-un soi de detectiv pe cont propriu, fiind atent, pas cu pas, la orice minim indiciu (detaliu) care ar putea da o explicaţie comportamentului bonei şi crimei oribile înfăptuite de ea. Care ar putea, în fond, trasa evoluţia femeii către nebunie şi crimă.

Plecând de la un real fapt divers, romanul mizează puternic pe senzaţional, aş spune – dincolo de miza socială la fel de mare (bonele sunt foarte frecvente în familiile franceze, mai ales în oraşele mari, şi de regulă această meserie, situată pe cea mai de jos treaptă a ierarhiei sociale, e asigurată de imigrante, magrebine şi africane). Louise, bona celor doi copii ai lui Myriam şi Paul (un tânăr cuplu burghez, preocupat de cariera profesională), e însă albă – un caz aparte, ce marchează (cum s-a spus la dezbaterile de la Bucureşti) o dublă marginalizare (de către societatea franceză, dar şi de către bonele provenite din imigraţie). În plus, ea se confruntă în permanenţă (are în jur de patruzeci de ani) cu sărăcia, în ciuda eforturilor depuse ani de-a rândul (are, la douăzeci de ani, o fiică, pe Stéphanie, iar soţul ei, la moarte, o lasă cu multe datorii). Dacă adăugăm solitudinea, locuinţele precare la periferie, eternizarea într-un job dispreţuit, îndeplinit de regulă de imigrante, avem schiţată o situaţie socială cât se poate de elocventă, dacă nu chiar demonstrativă pe alocuri.

Şi totuşi, cazul bonei Louise nu e – în primul rând – social, ci clinic, patologic. Cred că în asta constă partea cea mai reuşită a romanului: în urmărirea cu fineţe a patologiei protagonistei, a evoluţiei sale psihologice către crimă, în surprinderea relaţiilor ei cotidiene cu copiii şi cuplul burghez – relaţii care basculează în permanenţă raporturile de putere (dintre bonă şi părinţi/mamă, în speţă, dintre bonă şi copii, ba chiar dintre copii şi părinţi). Louise e, într-adevăr, un personaj fascinant – care îi lasă în umbră pe părinţi, şi mai ales pe Myriam, ea însăşi ilustrând o anumită condiţie feminină în societatea contemporană: tânăra mamă care se simte exclusă şi care doreşte să se reafirme profesional. Louise fascinează – în dublul sens, atrage şi înspăimântă, ea ocupă prim-planul naraţiunii şi atenţia detectivistică a cititorului. Poţi empatiza cu ea, dar numai pe jumătate; cealaltă jumătate înspăimântă (dependenţa în dublu sens bonă-familie şi substituţia de roluri din mintea bonei au, aici, o contribuţie importantă).

 

 

Aş vrea să închei aceste rânduri cu o secvenţă din roman – o secvenţă sumbră şi poetică, ce marchează, într-un fel, declanşarea nebuniei protagonistei, în singurătatea de după moartea soţului, într-o cameră dezolantă de hotel. Şi spunând încă o dată că analiza unui caz clinic îi permite autoarei să atace şi teme sociale dintre cele mai delicate ale Franţei actuale (imigraţie, rasism, luptă de clasă):

„În camera asta, pe o stradă din cartierul chinezesc, a pierdut noţiunea timpului. Era rătăcită, absentă. Lumea întreagă o uitase. Dormea ore în şir şi se trezea cu ochii umflaţi şi cu dureri de cap, în ciuda frigului care domnea în încăpere. Nu ieşea decât în caz de extremă necesitate, când foamea devenea prea stringentă. Mergea pe stradă ca într-un decor de cinema din care ar fi fost absentă, spectatoare invizibilă a mişcării oamenilor. Toată lumea părea să aibă unde să se ducă.

Singurătatea acţiona ca un drog de care ea nu era sigură că voia să se lipsească. Louise rătăcea pe străzi buimacă, cu ochii într-atât de deschişi încât aproape o dureau. În singurătatea ei, a început să vadă oamenii. Să-i vadă cu adevărat. Existenţa celorlalţi devenea palpabilă, vibrantă, mai reală ca niciodată. Observa până în cele mai mici detalii gesturile cuplurilor aşezate la terase. Privirile piezişe ale bătrânilor abandonaţi. Fandoselile studentelor care se făceau că-şi recitesc cursurile, aşezate pe spătarul unei bănci. În pieţe, la ieşirea dintr-o staţie de metrou, ea recunoştea strania paradă a celor care se grăbesc. Aştepta împreună cu ei sosirea partenerului de întâlnire. În fiecare zi, întâlnea tovarăşi întru nebunie, vorbitori solitari, demenţi, vagabonzi.

Pe atunci, oraşul era populat de nebuni” (p. 79).

 

Leïla Slimani, „Cântec lin”, traducere din franceză şi note de Nadine Vlădescu, Editura Pandora M, Bucureşti, 2017, 174 p.

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu