La sfârșitul războiului, bunicul s-a întors în sat cu totul schimbat, cu mustăți blonde mari, răsucite după urechi, cu mersul de cadență militară, cu sufletul destrămat între deznădejde și speranță. A intrat seara târziu în comună, venind dinspre drumul târgului, în vara secetoasă a anului 1945. Ajunsese cu batalionul de tunuri până aproape de Praga, pe frontul de Vest. Tocmai de acolo venea, din munții Tatra, pe jos, după încetarea luptelor, cu privirea albastră obosită. Îl dureau rănile de la picioare, bătăturile de la mers și de la bocancii rupți, dar bucuria reîntoarcerii sporea în el cu fiecare pas. Trecuse peste atâtea șiruri de munți, dealuri și câmpii și mlaștini și cursuri de apă, râuri și fluvii, cărând ranița și împingând armamentul greu, dormise în grajduri, pe câmp, sub stele înghețate ori în bătaia vântului și a ploii, se strânsese în haina militară să se adăpostească de frig și de zăpadă, își adunase puterile să nu plângă și să se ridice la comanda tăioasă a ofițerilor. Scăpase teafăr, nici răni și nici boli nu se abătuseră asupra lui, servise patria cinci ani și se gândea că în acest timp Ioana primise acasă partea ei de soldă și inima lui creștea gândind la femeia singură ce strângea banii și se ocupa de gospodărie, de vite, de grădină și de vița-de-vie. El se obișnuise să spună rugăciuni dimineața și seara, și mai ales în timpul atacurilor, și să se gândească din ce în ce mai mult la ea. Vorbea puțin cu ceilalți, prefera să stea tăcut în colț și să care fără preget proiectilele de aproape șapte kilograme ale tunului antitanc. Erau șase servanți și un comandat de tun și el era primul care sărea drepți și ultimul care se ducea la odihnă, mulțumit că nu e la infanterie și că nu vede niciodată carnagiul atât de aproape. „Sunt oameni și ei”, s-a gândit din ce în ce mai mult în sinea lui, „sunt femei și ele singure ca muierea mea” se gândea când soldații cereau pâine și brânză și băutură prin satele prin care treceau. Văzuse atâtea în anii ăștia spurcați de război, încât lumea îl scârbise și păstrase lumina din sufletul lui de țăran sărac închinându-se și așteptând să se termine și să ajungă acasă. Din cei șase servanți de tun alături de care nimerise, se atașase de unul singur. Un tânăr înalt și blând, așezat, tot ca el, un bănățean din Lugoj, cantor de biserică. În vorbele lor puține răsunau omenia și graiurile vechi, după cum și înțelegerea spontană a două suflete ce aveau să rămână pe viață legate de o mare și adâncă prietenie. Până la finalul vieții, își vor scrie scrisori și își vor trimite pachete, din provinciile lor istorice despărțite de Carpați. „Dragă Nicule, mă dor picioarele cele pușcate”, „Dragă Ginuț, află despre mine că sunt bine…” În pachetele legate cu pânză cusută, bunicul primea fasole, boabe de porumb, tămâie și semințe de dovleac. Satul de peste munți al lui Ginuț era mai bogat și scăpase de „colectivă”, pe când în Oltenia sărăcia părea greu de urnit, chiar și cu Partidul Comunist.
Însă în seara aceea din 1945, bunicul era tânăr și inima îi bătea să îi sară din piept și ochii lui albaștri începuseră să își recapete sclipirile încă din seara de dinainte de a ajunge. Când a văzut pietrele Sohodolului și a simțit curgerea apelor lui împuținate, fericirea l-a cuprins deodată, spărgându-se aproape dureros în coșul pieptului. Pe drumul pietruit, bocancii băteau din ce în ce mai repede pașii nerăbdatori, apoi au încetinit, au șovăit, au reintrat în cadența liberă. Prima uliță spre deal abia se zărea în razele de lună, cu umbra măceșilor și a duzilor. Apoi acoperișul casei în care se mutase căsătorindu-se cu Ioana părea că îl așteaptă, pridvorul înalt de lemn avea portița deschisă, crengile de prun făceau umbre alungite peste gard. Câinele n-a scos un sunet, lumina lămpii abia trecea prin perdeaua brodată de la camera din spate. S-a oprit, a tușit și a bătut din picioare. Ioana a deschis ușa aranjându-și baticul pe cap, cu spaima și speranța citindu-i-se deodată pe chip.
-Niculeeee… Scăpași…
-Scăpai…
A doua zi s-au adunat neamurile, au băut țuică și l-au bătut pe umeri. Apoi au venit neveste și fete și mame din sat să întrebe de ai lor. L-ai văzut? Știi de al meu? Ai fost cu el? Nimica? Nu mi-a mai scris, Nicule…
Unii au venit săptămânile și zilele următoare. Alții nu s-au mai întors. Văduvele de război au plâns, au strâns copiii la piept și s-au întors spre vetrele lor pustii…
Ioana și Nicu au trăit fericiți în acel an, ca niciodată. În toate se înțelegeau și mergeau amândoi la pădure, la porumb, la vie. Ea se trezea prima, înainte de răsăritul soarelui, apoi el, la început mirat că e acasă și că trăiește. A reparat, a tăiat, a adus, a cumpărat, a privit mulțumit la toate din jur. Pântecul ei a început să crească și inima lui să bată mai repede, de bucurie și de teamă, când o vedea ridicând găleata cu apă ori brațul de surcele. „O să nasc repede, omule, o să vezi, cât se coace un ou în spuză.”
Au început lucrările de toamnă, obositoare, dar nimic nu era mai frumos decât să vadă roadele câmpului și să pună vitele la adăpost. Ioana era mereu alături, cu toate că el îi spunea lasă, rămâi acasă, lasă, merg doar eu. Îi era de fapt greu să stea departe de el, acum că venise după atâta amar de aștepare și dor. Îi era greu să nu îl vadă, să nu îl atingă, să nu se uite continuu la el. Se trezea noaptea, se întorcea greu de pe o parte pe alta fiindcă burta se mărise mult, doar ca să îi simtă respirația și să îi ghicească prin întuneric chipul încă încordat, ori să îi atingă brațul sau spatele.
Iarna îi prinse iubindu-se și primele zăpezi au fost o binecuvântare deasupra satului care se recompunea tăcut, fără să bănuiască încă anii grei care vor urma, schimbările sociale, lipsurile, alte pierderi și alte lupte pentru cei care supraviețuiseră marelui război. Până atunci însă, a venit cel mai frumos Crăciun, așa avea să povestească mai târziu Nicu. Cel mai frumos Crăciun, cu jocuri și slujbe și tăierea porcului și petrecerile cu neamurile și cu vecinii. Apoi Anul Nou cu obiceiurile lui și Sfântul Vasile. După sărbători, Ioana s-a ridicat mai greu, a început să o doară spatele. Simțea cum se desfac oasele și cum pielea pleznește și picioarele i se umflau la câteva ceasuri după ce se trezea din somnul chinuit. Amețea dacă se apleca să ia ceva de jos și abia respira uneori. Râdea însă spre Nicu și adăuga repede când îl vedea speriat: „se apropie, cred că e fată, să vezi ce repede nasc”.
Într-o sâmbătă au început durerile și a venit nașa Floarea și a stat lângă ea. Nicu se frământa pe afară și când moașa satului a ieșit să îi spună să înjuge vacile să o ducă pe drumul târgului la oraș, la doctor, că nu e bine, a presimțit că toate visele lui negre din ultimul timp se vor adeveri.
A pus fân și pături, a ridicat-o în brațe și a pornit spre oraș. Îi auzea gemetele și nu știa cum să facă să ajungă mai repede. Îi curgeau lacrimi și sufletul îi era greu și întunecat ca o piatră de moară. Ioana gâfâia din ce în ce mai tare și abia spre seară a ajuns la spital. „Stai aici, omule, lasă că o luăm noi, de ce nu ați venit mai devreme.” A așteptat la poarta spitalului până spre ziuă, când a venit o asistentă medicală să îi spună să se ducă undeva dacă are unde, că mai durează, dar să se întoarcă după prânz. Și-a amintit de Vlad și a tras carul spre marginea orașului, a bătut la ușa vărului și a intrat să stea la căldură și să dea fân animalelor. Se simțea sfârșit, ca după o bătălie grea care îi storsese ultima vlagă. „Lasă că o să fie bine acu’ că e la spital”, zicea Vlad, „Nicule, nu te pierde cu firea”, auzea și vocea Anei, ca prin vis, neîncrezător.
Nu l-au lăsat să intre la spital. I-au spus că fetița a murit, că Ioana a născut o fetiță care a murit. S-a întors la Ana și la Vlad să le ceară o cămeșuță de copil să poată lua trupul copilului din spital. Era o fetiță atât de frumoasă, atât de frumoasă, se gândea Nicu, plângând ușor și ținând trupușorul la piept. Au venit amândoi cu el, au dus copilul acasă, au venit neamurile să îngrijească de priveghi și de înmormântare. El s-a întors la spital și a așteptat să îi dea voie să o vadă pe Ioana. Stătea jos, pe haina făcută din postav gros, pe dulamă, pe sub care avea o cămașă de soldat. Nu se putea gândi la prea multe, simțea că îl acoperă întunericul și spaima, la fel ca în zilele și nopțile de bombardament, când se simțea neputincios și Dumnezeu părea să îi fi abandonat pe oameni. Singură moartea trecea rânjind biruitoare printre ei, răsuflarea demonilor atingând mantaua înghețată și trecând pe lângă obrazul îngălbenit, înfiorând trupurile obosite.
Pe culoarul alb-gri al spitalului, timpul trece altfel decât acasă. Fără să vadă primele raze de soare, Nicu a simțit răsăritul și și-a ridicat dulama, și-a făcut semnul crucii și a spus în gând rugăciunea. A ieșit în curtea mică, a privit lumina înghețată și firavă a soarelui de iarnă, a scârțâit zăpada sub picioare. A așteptat să audă primele uși trântite și s-a întors pe culoar. Un doctor cu barbă și ochelari a ieșit dintr-un salon în celălalt capăt.
-Domnule doctor, domnu’ doctor…
Medicul s-a întors, a ezitat dacă să se întoarcă sau nu și apoi a venit spre el.
-Ce este? Pe cine ai aici?
-Femeia mea, Ioana, a născut o fetiță, dar nu bine, am luat-o… fără suflet. Vreau să-mi văd nevasta.
Doctorul s-a încruntat și părea că privește în gol, spre ușă.
-Mai așteaptă până la prânz, omule, a venit un răspuns grav și a lovit scurt în aerul gri-gălbui și rece.
Cine știe ce se va fi gândit bunicul în acel timp de așteptare pe care el nu învățase încă să-l socotească în minute și ore. Pentru cei din vremea lui, timpul era legat de mersul soarelui, de clopotul bisericii, de anotimpuri, de cum răsar și cresc plantele, de cum se înmulțesc ori mor animalele, păsările, de cum vin și trec sărbătorile, ploile, zăpezile, vânturile cele mari, gerul ori seceta. De când cu războiul, trăia în funcție de comanda răstită a superiorilor, de alarme, de marșurile care nu se mai terminau ori de opririle pentru atac sau retragere. Dar mai cu seamă, tot de când cu războiul, își descoperise un timp interior, al sufletului, al amintirilor, al imaginilor fulgurante care rămăseseră adânc în el. Retrăia spaime străvechi și dureri împietrite din copilăria grea, cu plânsete de foame și urme de violență și alcoolism pe care un tată lemnar le răspândise asupra familiei numeroase, cu o mamă fragilă care murise la patruzeci de ani, puțin după ultima naștere, cea de-a șaptea. Își va fi amintit turta pusă în cui, să nu ajungă cei mici noaptea, când li se făcea foame, pentru a avea ce pune în traista celor care plecau dimineața la muncă sau la școală. Își amintea iubirea cu Stanca, în vie, își amintea primele hore. Apoi prima lui căsătorie, când crezuse că scapă de sărăcie în casa mare, aproape boierească, unde socrii și cumnatele îl priveau însă tot ca pe o slugă, privirea celei dintâi soții, care îi încălzea sufletul, moartea ei inexplicabilă după plecarea lui la armată.
Nicu nu a știut să spună nimic când asistenta a venit să îl trezească:
-Scoală, omule, și pregătește să o iei acasă, să faci înmormântarea. Noi am vrut, dar atâta i-a fost ața de la Dumnezeu… Ești tânăr, o să iei altă femeie…
Sumar Literomania nr. 395-396 (2026)
Scrie un comentariu