Citiri cu coada ochiului

Numai cei aleși pot vorbi despre brînză

a) Brînza lui Barthes & Perec

Cred că primul scriitor care a făcut liste cu lucrurile care îi plac/nu-i plac a fost Roland Barthes [1]. Lui Barthes nu-i plăceau, de pildă, femeile în pantaloni (ce oroare!), dar îi plăcea, în schimb, ca oricărui bun francez, brînza. Nu-i plăceau tautologiile, mușcatele, după-amiezile, dar îi plăceau salata, Bouvard și Pécuchet (romanul lui Flaubert, nu personajele), trandafirii, țigările de foi (havanele), pianul…

Jocul a prins imediat. Nimic mai distractiv decît să comiți o înșiruire pestriță. Prozatorul Georges Perec a publicat, la rîndu-i, prin 1979 [2], două liste cu lucrurile adorate, preferate/detestate, urîte (de la verbul „a urî”). De exemplu, lui Perec îi plăceau jazzul, Sei Shonagon, numele de locuri, brînza (ca și lui Barthes, doar era francez), Veneția, dar nu-i plăceau berea la sticlă, umaniștii, gînditorii (aici sînt perfect de acord cu el, nimic mai antipatic decît un ticălos de gînditor privat!), majoritatea scriitorilor de limbă engleză (James Hadley Chase, Bradbury, Durrell, Koestler, Graham Greene, avea el un fix cu limba engleză), medicamentele (cui îi plac?), abuzul de italice și fidelitatea. Să reținem că nici lui Barthes nu-i plăcea fidelitatea. Mai bine îți iei o nevastă frumoasă, decît una fidelă…

Perec nu spune nimic despre semnificația acestui joc de gusturi/dezgusturi. Lui îi plăcea pur și simplu enumerarea în sine (ca figură retorică; a comentat-o și Umberto Eco, în Vertigo: Lista infinită). Georges Perec nu pierdea nici o ocazie să propună o listă (mai lungă sau mai scurtă). Cărțile lui sînt pline de savuroase enumerări. Nici Roland Barthes nu-i acordă o importanță prea mare. Înșiruirea în sine nu înseamnă nimic. Dar menționează că lista ar fi, de fapt, un revelator al corpului: „trupul meu este diferit de al celorlalți”. Pretindea, astfel, că judecata de gust ține de trup și nu de minte. Deși credința lui e discutabilă, nu insist.

Și mie îmi plac multe lucruri. Și îmi displac și mai multe. Dar n-am de gînd să vă plictisesc, în nota de față, cu ceea ce-mi place/displace mie. Nu mă consider atît de ilustru încît să propun o enumerare de acest soi. Așadar:

b) De ce nu sînt demn să vorbesc despre brînză

Metafizic vorbind, ca să declari vulgului profan, cititorilor de pretutindeni, umanității că-ți place brînza mucegăită (cum fac Roland Barthes și Georges Perec), trebuie să fii o persoană extrem de importantă, infinit de dotată, extraordinar de subtilă, plină de har. Dacă nu ești un individ foarte impozant, o somitate, un guru, un Arhiepiscop al liricii erotice, nu poți afirma, așa, pur și simplu, că-ți place brînza. Nu interesează, în fond, pe nimeni acest amănunt al meschinei tale biografii. Într-un cuvînt (sau mai multe), nu este de nasul orișicui să afirme urbi et orbi că-i place brînza. Trebuie să fii cel puțin un poet elegiac, un autor binecuvîntat de imne și pricesne, pentru ca mărturisirea ta să capete un accent zguduitor, să emoționeze și să farmece.

Nu-i deloc lesne să-ți prezinți (în toată gravitatea ei) lista simpatiilor și afinităților elective. Gestul capătă o semnificație testamentară. Și cu asta n-am spus încă totul.

Trebuie, mai întîi, să fii foarte sigur (dar absolut sigur!) că-ți place cutare fel de brînză (brînza opărită, de exemplu, Mozzarella) și nu altul (brînza Roquefort). În al doilea rînd, s-ar cuveni să posezi o intuiție plenară a existenței, o viziune asupra vieții, o Weltanschauung, pentru a desemna cu acuratețe specia de brînză care îți place mai mult. În al treilea rînd, a declara, să zicem, că-ți place brînza foarte grasă (Mascarpone) presupune o vastă erudiție culinară, faptul de a fi gustat exhaustiv din toate felurile de brînză preparate la un moment dat pe glob: benedictină, de burduf, de capră, de iak, de cămilă ș.a.m.d. Ai gustat din fiecare, este ok, ai dreptul să mărturisești că-ți place brînza Emmenthaler (sau oricare alta), ești un erudit al brînzeturilor, un Paganini al urdei. N-ai gustat, stai, înghiți în sec și păstrezi cea mai cuvioasă discreție. Rămîi străveziu și mut în nimicnicia ta.

Dar dacă te numești Roland Barthes și ai redactat S/Z, dacă te numești Georges Perec și ai compus Viața, instrucțiuni de folosire, totul se vădește într-o altă lumină. Nu mai este nevoie de nici o condiție. Ai tot dreptul să spui ce-ți place, mai ales dacă în chestie este un supliment alimentar, cu efect creativ și inspirator: brînza.

În foto: Georges Perec

Note
1. Cf. Roland Bartes par Roland Barthes, éd. Seuil, Paris, 1975, p.184.
2. În L’Arc, n°76, 1979.

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu