Avanpremieră Nr. 229-230

„O vară în cuvinte puține” de Alina Gherasim (fragment)

Reach content for Google search „alina gherasim”



12.

 

Alexandru o să ajungă acasă mai târziu decât de obicei. Luna trecuse cu bine, plătise chiria, îi cumpărase și Dianei un colier de ziua ei și luase și bilete la film. Se gândise mai demult să joace la jocuri de noroc, umplu buzunarul mai repede, deși uneori îl golesc de tot. Merita să încerce, nu o să-i zică Dianei, îi era teamă că o să-i taie elanul. Femeile se pricep la asta. Știa un loc discret pe o stradă lângă serviciul lui, o să joace la slot machines pentru început, ruleta nu-i de el. O oră în plus o putea justifica acasă fără să bată prea tare la ochi. Se simțea un bărbat nedreptățit de viață. I se părea că nu primise ce i se cuvenea și că pentru asta era nevoit să muncească peste puteri. Jocurile îl și relaxau, dădeau semnale minții lui că totul e bine când de fapt nu era nimic la locul lui. Curând o să fie numit director și nu o să mai aibă timp de prostii. Sau poate că abia atunci o să aibă.

Lângă el pe scaunul înalt îmbrăcat în scai ieftin, s-a așezat o animatoare. Era îmbrăcată sclipicios, părul roz era prins în vârful capului cu o chestie neagră, ciorapii erau din plasă cu găuri mari. La vârsta ei ar fi putut fi o bunică tânără. Buzele erau date cu un ruj portocaliu fluorescent care putea reține și atenția unui orb. Rochia mulată nu îi venea rău. Ochii erau veseli. Cu ce putem ajuta pe domnul? Exprimarea la plural a oamenilor nesiguri. Domnul are nevoie de liniște? De discreție? a șoptit femeia. În ce dracu mă bag? se gândea Alexandru.

– Știți domnule, cred că trebuie să vă grăbiți, a continuat ea nestingherită, viitorul o să fie al femeilor și atunci nicio damă așa bine ca mine nu o să vă mai caute în coarne. Oferta mea e doar pentru azi. De mâine o să îmbrac și eu un costum de femeie de afaceri și gata cu răsfățul. O să am și secretar. Cum doriți. Uite-te aici, a schimbat ea tonul cu unul familiar. Trage mai tare de maneta aia și o să iasă lămâie-lămâie – lămâie. Vezi?

Alexandru era fascinat de vechitura aia de aparat cu manetă. Chiar ieșise lămâie-lămâie – lămâie. Apoi cireașă-cireașă – cireașă. Apoi au venit prunele, bananele și pepenii. Clopoțeii și diamantele.

– Ce vrei să bei?

– Ei, ți-ai revenit? s-a bucurat sclipicioasa. Un martini cu măslină.

– Și nevastă-mea zice că viitorul e al femeilor. Nu pricep la ce bun. Nu vă e bine așa cum sunteți acum, că doar nu trageți la jug?

Femeia a lăsat capul în pământ pentru o secundă. Rochia mulată scotea acum burta în evidență, Alexandru a observat inelele de tinichea de pe mâinile ei și stratul gros de fond de ten amestecat cu pudră pe fața ei scămoșată.

– Unde e martiniul meu?

– Imediat!

Alexandru s-a dus la bar și a cerut două băuturi, i-a făcut semn femeii să vină lângă el. Telefonul îi vibra în buzunar. În timp ce animatoarea dădea pe gât martiniul și pescuia măslina, Alexandru a privit ecranul telefonului, era Diana. Nu a răspuns.

– Încă un martini, a cerut ea barmanului, și-au făcut cu ochiul ca într-o prietenie veche.

Alexandru a mai stat o vreme, a plătit băuturile și apoi s-a scuzat că trebuie să plece acasă. Femeia l-a privit cu îngăduință, știa, cunoștea cum stau lucrurile, făcea parte din liga conducătorilor din viitor. Viitorul e al femeilor, i-a amintit ea când Alexandru era gata să iasă pe ușă.

Cel mai rău se simțea când era nevoit să mintă. Diana nu l-a întrebat de ce întârziase, biroul îi mânca mult timp dar aducea bani. Serviciul ei nu era prea bine plătit. S-au așezat amândoi la masa din sufragerie. O budincă de spanac semipreparată încălzită cu mare atenție în cuptorul de acasă. Noroc cu supermarketul din colț. Cu cel mare.

Viitorul e al nimănui dacă nu-l revendică cineva, probabil că pe asta se bazează animatoarea. Gândul îi fugea la ea în timp ce-i zâmbea sincer Dianei. Pentru neputința ta te iubesc, își zicea el în gând.

Vaporoasa și sclipicioasa o să fie etalon pentru câte o categorie de femei din noua orânduire. Mimoza, fantasta, dominatoarea, pedanta, romantica, abuziva, coafata, buzata, naturala, mămoasa, infantila, modela, indiferenta, copila, masculina. La naiba, se-ncrunta el. Astea toate există și acum, le văd pe stradă la metrou în drum spre serviciu, la serviciu, după serviciu la o bere undeva pe o stradă lăturalnică. Sclifosita aia sclipicioasă de la păcănele voia să spună că astea toate o să conducă lumea de acum încolo? Că mie o să-mi iasă lămâie-lămâie-lămâie sub dominația lor? Că laptele din sânii lor o să trebuiască să-l mulg eu ca să-mi hrănesc copiii? O să se certe toată ziua pe cârpe și prostii și o să lungească ședințele. Puah! Pac! Păc!

Trecuse o lună întreagă de când se ducea la sala cu jocuri de noroc, o speluncă cu șarm dat mai ales de candelabrele cu cristale care contrastau cu pereții scorojiți, pictați în nenumărate rânduri, sfidând gravitația cu o dantelărie de culori datând parcă din paleolitic. Peștera e dintotdeauna locul bun al protecției și al infinitelor posibilități. Cel mai temător se plasează în fundul văgăunii și de acolo, cu spatele la perete, sfidează lumea.

Sclipicioasa stătea la locul ei lângă mechanicalslot machines. Se auzea muzică.

– Ah, arabii ăstia cântă frumos… și nu numai, a zis Alexandru.

– Daaa, mai ales nu numai, a râs ea. Era binedispusă în seara aceea, primise o ofertă să facă un show de semi-striptease.

– Cum adică semi-striptease? s-a minunat Alexandru.

– Păi ție ți-ar place unu full?… uită-te bine așa… și femeia și-a apucat șuncile burții și le-a scuturat puțin.

– Nu m-ar deranja, a privit-o el cu atenție. Cel mai tare o să fie când o îți dai jos ciorapii ăștia de plasă care-ți lasă semne pe picioare ca la un salam legat cu sfoară… Sper că nu te superi.

– Nu-ți bate capul, a zis ea. Ia trage aici să vedem ce pică. Trage tare!

Norocul se ținea de Alexandru ca râia, oribilă comparație, sugestia însă e masivă. Lămâi peste lămâi, banane, chiar și portocale, rubine, safire, tot ce-și putea dori, sertarul se umplea cu monede. Alexandru era fericit. Una dintre condițiile fericirii e să nu intri în detalii, așa simțea el, să nu ai relații prea profunde cu oamenii, acolo se bușește totul, apar complicații, interpretări, când ții o distanță suficientă, e bine. Sclipicioasa a parafat decizia lui de fericire cu un dat ochii peste cap. Câștigaseră jackpotul!

Diana își dorea mutarea din oraș mai mult ca orice. Nu îndrăznea să-i spună direct, căuta pretexte, încerca să-i sugereze schimbând zi de zi mâncarea semipreparată cu una tot semipreparată sau gata de mâncat din ce în ce mai sănătoasă, vegan, chiar și raw-vegan. Lui Alexandru nu-i plăcea ultima, era mereu rece și țepoasă și pancreasul lui protesta.

O invitase într-o seară pe sclipicioasă la o ciorbă într-o cârciumă de lângă sala de jocuri. Avea fanta lui de timp în afara timpului, ora lui de rătăcire. O ciorbă fierbinte și o discuție fără miză. El îi explica cum se face cea mai bună ciorbă. Ea n-avea timp de finețuri, făcea mâncare alandala, cum îi venea, tăia, fierbea, prăjea, storcea, nu punea alte condimente în afară de sare și rar de tot piper.

– Nicăieri nu e mai bine ca în bucătărie.

– Da, în bucătărie… o apucase un râs isteric. Ahaaa… ahaa… acolo e cald și bine iarna mai ales. Vara e tot cald… ahaaa… haaaa… hahaha.

– Dacă dai și drumul la aragaz e și mai cald. Vara, vreau să spun.

– Am o oală mare, aș face în ea toate felurile odată, să nu mai pierd vremea, sclipicioasa tremura de râs. Piure, ciorbă, cârnați, friptură, astea îi plăceau lui bărbate-miu. Săracul de el. A plecat la bucătăria de Sus. Era un om tare bun și vesel.

Râsul a contenit și în ochii sclipicioasei au apărut lacrimi. Tare bun, tare bun, tare bun, a continuat ea. Au mâncat câteva minute în tăcere. El se gândea și la masa de acasă, azi o să fie ceva cu spanac încălzit la cuptor, poate și brânză, Diana îi scria un mesaj pe la prânz cu meniul de la cină. Cina era un moment special pentru ei, îi ținuse împreună în intimitate. După cină putea urma orice, chiar și o ceartă. Diana începuse să insiste cu mutatul și el o ruga să mai aibe răbdare să ajungă director. În inima lui se cuibărise deja teama că nu o să mai aibă timp să meargă la sala de jocuri și că o să-i lipsească tet-a-tet-urile cu sclipicioasa. Deja aveau o poveste de tandrețe, nu una de amor. Asta o și făcea suportabilă.

– Era bucătar la o unitate militară la început, așa l-am cunoscut. Îmi plăcea cum își lingea degetele. Mai bine nu-ți mai spun. A murit și gata. Copii n-am avut. O clipă urâtă, plecasem la cumpărături, pe atunci lucram vânzătoare la un magazin de metraje. Terminasem progamul și eram acasă în papuci. El m-a rugat să cobor să-i iau niște portocale, avea un gust rău în gură. Portocale nu pot să-mi gătesc, aș încerca dar nu am găsit rețeta, a zâmbit, am simțit eu că-l chinuie ceva. Am plecat la magazinul cel mai apropiat, începea și ploaia, ba chiar se anunțase furtună. Când m-am întors acasă era mort în fotoliul lui.

Alexandru a luat-o de mână, au rămas așa câteva clipe.

– După vreo trei ani a trebuit să mă angajez undeva mai bine, la magazin câștigam puțin, o prietenă mi-a zis să încerc pe la baruri, încă eram tânără, sunt, în fine. Peste patruzeci. La primul local patronul mi-a zis că angajează mai tinerele. M-a invitat la o cafea, l-am refuzat. La Casinoul de cartier mi-au zis că trebuie să am picioare lungi. Nu-mi permit operații estetice de lungit picioarele. Unde lucrez acum am avut noroc cu un chinez care m-a plăcut și care a cerut din prima să fiu companionul lui că-i port noroc. Chiar așa e, ai văzut. Patronul mă angajase de probă dar chinezul a insistat, chiar mi-a adus cadou și o rochiță, ai s-o vezi și tu într-un weekend. E made in china dar e mișto, are guler din ăla chinezesc și e din satin. L-am învățat și pe el cum e cu maneta, dădea din cap, nu pricepea o iotă din ce-i ziceam, dar înțelegea gesturile și rânjea când apăreau lămâile. A murit și el.

Pe Alexandru îl luase durerea de cap.

– În weekend nu pot să vin…

Au plecat amândoi spre sala de jocuri. Lui îi treceau prin cap tot felul de gânduri, de ce a murit chinezul norocos, de ce se simte singur când pleacă de la sală, ar fi vrut să o roage pe sclipicioasă să vină cu el la un Casino mare să încerce o exeperiență ADEVĂRATĂ. Să vină cu el. Diana nu voia să îl însoțească. Avea locurile ei preferate, săli de cinema, cafenele scumpe, muzee, îi plăcea să-și cumpere biletele online. Poate că o să-i ceară într-o zi sclipicioasei să-l însoțească și la curve. NU! Și-a reprimat gândul imediat. Gândul creează realitatea.

Începuse să bată vântul mai tare și aerul mirosea a ars. De data asta Alexandru nu a mai avut mână bună la slot machines, nici ea noroc și seara s-a încheiat fără zornăit de bani. Ei, nu am noroc de fiecare dată, a zis femeia lăsând ochii-n podea. E mai bine așa, a schițat el un zâmbet.

Budinca de spanac de la cină a avut un gust sălciu.

Fragment din romanul „O vară în cuvinte puține” de Alina Gherasim, Editura Oscar Print, 2021

 

Donează

Despre autor

Alina Gherasim

Născută la București la 13 decembrie 1973. Studiază artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase București. Este scriitor, pictor și ilustrator cu o bogată experiență. Este membru al unei organizații profesionale, Uniunea Artiștilor Plastici din București. Are expoziții de pictură în Romania, Portugalia și America. În domeniul literar a debutat în anul 2016 cu volumul de proză scurtă „Femeia-valiză”, editura Oscar Print, București. În anul 2017 a publicat volumul de proză scurtă „Colonia de cormorani”, editura Oscar Print, București și romanul pentru copii peste 10 ani, „Noemi știe ea de ce”, editura Oscar Print, București, colecția Oscar Junior. Volumele de proză scurtă au fost lansate la târgul internațional de carte „Gaudeamus”, București. Lansările au fost urmate de cronici foarte bune. Activitate ca artist plastic - Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania, secția Pictură, București. 1992–1998 Universitatea Națională de Arte București, Clasa profesor Henry Mavrodin. Secția scenografie – clasa profesor Ion Popescu-Udriște și Niculae Ularu.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.