„Armata de teracotă” – crochiuri de Ion Marchiş

O carte cu „desemne” şi texte alcătuite din cuvinte, care cuvinte au în rostul lor litere vechi, obosite, tensionate, mărturisitoare, dă pe piaţa culturală sculptorul cu mîinile lui de bronz, de lut, de piatră, cu care umblă, pe care le plimbă prin iarbă, printre spini / printre cioburi. Mîinile sculptorului născînd poeme uimitoare despre timp, de parcă ai putea să împarţi trecerea lui între trecut, prezent şi viitor, de parcă timpul ar avea suflet şi sculptorul l-a prins cu mîinile de lut, de bronz, de piatră, de parcă tatăl e fiul iar fiul sînt fii ai fiului. E o sarabandă de litere vechi, obosite, tensionate, mărturisitoare în „crochiurile” „Armatei de teracotă. Corchiuri” (Editura Cromatica, anul 2021, Baia Mare).

Puţin timp i se cuvine unui om în trecerea anilor, puţin timp pe care Ion Marchiş îl prinde în „Armata de teracotă”, ca poet şi ca prozator deopotrivă.

E plină de capcane din vremea lui Seneca şi pînă astăzi, de cînd „se sparge seva în pruni / prin coajă se scurge / o răşină de sticlă / … / Deasupra lunii / Scîrţîie roţile de aur / Ale trenului de noapte”. Se sare din poem în prozapoem. Din copilărie în plină bătrîneţe, din neţărmurita dragoste pentru frasinul feciorului de morar din Hărniceşti, pînă la bastonul din frasin uscat cu care a rămas fiul tatălui care la rîndu-i e tatăl fiului.

„Armata de teracotă” o găseşti pe fiecare pagină cu litere plînse ori prelinse în cerneluri care schiţează figuri ale ţăranilor Hărniceştiului. Prozapoemul acesta merită citit şi citat în întregime, e cheia de boltă a omului pus cu luciditate să-şi vadă raţia de timp care i s-a cuvenit.

„Armata de teracotă – crochiuri de Ion Marchiş” e un text cuprinzător, definitiv, al unei felii de timp, de parcă ai putea împărţi timpul în astfel de felii, e un text uimitor şi plin de umanismul mîinilor de început ale unui sculptor.

E greu de scris şi de citit ceva ce, cu blîndeţe, poetul, prozatorul şi „desemnatorul” a oferit zonei lui spre lectură.

Cartea care dă seamă despre o lume CARE A FOST, CARE ESTE şi nu despre TIMP!

Încheiem citind un întreg poem-proză care te îndeamnă la lectură. (Marian Ilea)

Armata de teracotă

tatălui meu

Sunt trenul de noapte din care coboară mereu personaje străine de mine în gări şi locuri cunoscute. Se desfac din mine ca şi cojile de ceapă şi se rostogolesc într-o existenţă copiată de aerul din jur, ca şi cum m-ar părăsi amprentele şi ar călători în trecut.

Chiar acum un individ cu barba scurtă şi neagră coboară din tren şi trece grăbit pe trotuarul pavat cu piatră cubică din centrul vechi. Nu are nimic din mine. Nici gândurile, nici faţa, nici trupul! Nu are nimic din mine. Nu am nimic din el!

Apoi, adolescentul cu cămaşă galbenă, care coboară grăbit şi se aşează pe banca mea, în locul meu, aşteptând-o pe Diana mea… Nu sunt eu, nu am fost eu, nu mi-e rudă, nu mi-e nimic. Îmi fură amintirile şi le trăieşte pe rând, ca şi cum n-ar mai fi ale mele. Copacii, strada, aerul, pietrele, iarba sunt memoria lui, sunt coji ale trupului său. Aerul acesta trădător, oglinzile infinite din jurul nostru, memoria nesimţită a spaţiului în care ne dizolvăm.

În mine însumi mă scufund din ce în ce mai mic, din ce în ce mai adânc. Din mine însumi ies, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai înalt. În fiecare secundă cineva din mine mă părăseşte, cineva care nu sunt eu, se descojeşte de mine.

O întreb pe mama cum e cu armata asta care se desface din mine, care îmi străpunge pielea obrazului, pieptul, coastele, inima, care năpârleşte din mine. Mă uit la feţele lor pierdute, preocupate de viaţa mea trecută, soldaţii mei consumându-mi amintirile, gândurile, iubirea.

– Nu sunt eu armata asta de teracotă care iese din mine!

Însă mama nu îmi răspunde.

Se lasă străpunsă de iarbă şi uită.

În spatele meu, un preş lung din cârpe colorate continua să se întindă purtând fantomele călătorilor, sarea lor mineral. În faţa mea stă tatăl meu înalt şi sobru, cu inima de lut ars, cu ochii verzi aburiţi de eternitate.

– Nu te opri, nu te izbi de mine, îmi spune, nu te opri, mergi mai departe! Eu nici nu exist, nici n-am fost. Eşti doar tu, înecat în această memorie a zeului, eşti doar tu şi pătura aceasta de oameni, care se desface din tine. Nu te opri, mergi mai departe…

– E un zid de sticlă mai departe, un zid de uitare, o eternitate încremenită, un sfinx cristalizat şi strivit, un zid, îi zic tatălui meu şi trec mai departe.

– Eşti bătrân, unde te duci? mă întreabă fiul meu. Te descojeşti ca un arbore, încărunţeşti şi tremuri. Eu am uitat de tine. Sunt doar în mintea ta şi umblu singur.

– Nu eşti tu tatăl meu! E cel pe care l-ai lăsat în urmă, în tren, în gară, în cer… Acela m-a ţinut de mână şi nu tu!

Te îndepărtezi de tine însuţi ca un vis uitat, ca un miros pierdut.

– Tu eşti copilul acela pe care l-ai lăsat pe drum, spune luna.

– Tu eşti copilul acela, şopteşte mama.

– Tu eşti copilul acesta, strigă umbra.

Însă eu trec mai departe de mine prin ceaţa aceasta rece şi scămoasă în care plutesc nenumărate pălării, şi-mi caut chipul pe care niciodată nu l-am avut.

Pe lângă râul rece de munte, mama mea umblă cu un copil bolnav în braţe, tuşind, respirând greu, mai adânc, tot mai adânc.

– Răsuflă, mă! Că trece vremea şi viaţa aceasta fără tine, răsuflă, mă!

Şi amândoi se pierd în cerneala zilei pe lângă râul rece şi bolovănos, nepăsător la tremurul inimii, al pieptului, al pântecului, al mâinilor reci.

Sunt trenul acesta de noapte din care coboară mereu personaje strîine. Nu sunt eu acela care nu l-a ţinut de mână pe fratele meu, cînd a avut nevoie, nu sunt eu.

Dacă aş alerga atât de tare încât aş ajunge trenul din urmă, l-aş întâlni pe fratele meu şi l-aş ţine de mână, să nu fie singur şi să rămână pe covorul acesta pe care sunt înfipte troiţe de paie, cruci de stuf şi păpuşi de cârpă.

Prin lumina aceasta difuză fug de mine însumi îndepărtându-mă mereu, până când faţa mea se va lipi de ceafa mea, de spatele meu, până când trenul acesta se va ajunge din urmă într-o ultimă gară, unde se va destrăma încet, piesă cu piesă, în aerul rece al nesfârşitei nopţi în care se scufundă fără să-i pese de tremurul inimii, al pieptului, al pântecului, al mâinilor reci.

Fragment din volumul „Armata de teracotă. Crochiuri” de Ion Marchiș, Editura Cromatica, Baia Mare, 2021)