Începând cu Literomania nr. 369-370, Dominique Ilea ne-a pregătit un nou ciclu – secvențe ori capitole foarte scurte de cărți – numit „Magie naturală”. Stilurile, limbile, epocile sunt foarte diverse, dar – dacă citiți textele unul după altul –, acestea își dezvăluie „înrudirea” secretă și încep să semene cu niște capitole dintr-o carte ad-hoc. În acest număr, vă propunem spre lectură un fragment din eseul „Le versant animal”/ „Panta animală” de Jean-Christophe Bailly (Bayard, 2007), în care autorul explorează, dintr-o perspectivă a zilelor noastre, frontiera din ce în ce mai incertă dintre oameni și animale, făcând apel la filosofie și literatură, arte și știință. (Literomania)
Panta animală
Jean-Christophe Bailly
1
Aș dori ca o cameră să se focalizeze, să se știe focaliza asupra micii șosele suitoare (o cameră care ar ști să facă asta, să filmeze o mașină ce gonește în noapte) și să mă însoțească. E unul din momentele în care raporturile – între conștiință și câmpie, între viteza unui punct în mișcare ce se deplasează pe ea și întindere – se configurează într-o săgeată; șoseaua devine ca un estuar pe care-l sui, de ambele părți gardurile vii, luminate de faruri, alcătuiesc niște pereți albi. Chiar de nu conduci rapid, ai o senzație cinematică pură: de înaintare ireversibilă, de fugă încotro vezi cu ochii, de lunecare. Atunci atât celui de la volan, cât și pasagerului îi este dată acea senzație de pasivitate, acea hipnoză de panglică nu lipsită, poate, de primejdii. Însă de data aia ești singur și, se cade spus, nu-i vorba de vreo călătorie, ci doar de-o deplasare de câțiva kilometri, de-o simplă vizită la un prieten din vecini. Peisajul e deci familiar, drumul cunoscut. Pădurilor dese și pajiștilor pe care le străbate le cunoști marginile, liniile mari, cărările. Și totuși, din simplul motiv că-i noapte, există acel ușor decalaj, acel ușor dar din străfunduri răget de fiară al necunoscutului – e ca și cum ai luneca pe suprafața unei lumi metamorfozate, colcăind de spaime, de mișcări înfricoșate, de feriri tăcute.
Or, iată că din lumea aia se ivește cineva – o nălucă, o jivină: căci numai o jivină se poate ivi așa. E un căprior care-a sărit de la o margine de crâng și care, descumpănit, o ia de-a lungul șoselei, ale cărei garduri vii i se pun stavilă: e prins și el în estuar, se lasă înghițit și așa cum e, nu poate decât să fie – spaimă, frumusețe, grație fremătătoare, zveltețe. Îl urmezi după ce-ai încetinit, îi vezi crupa înălțându-i-se și coborându-i odată cu salturile, dansul. Un soi de hăituială se pornește, al cărei scop nu-i câtuși de puțin ajungerea din urmă, ci doar urmărirea, iar cum goana aia ține mai mult decât ți-ai fi putut închipui, mai multe sute de metri, se iscă o bucurie, stranie, copilărească, ori poate arhaică. Apoi în sfârșit o altă cărare i se deschide dinainte și căpriorul, după o infimă ezitare, se-afundă pe ea și dispare.
Nimic altceva. Nimic afară de spațiul acelei goane, nimic afară de clipa aia fugară și la o adică banală: de câte alte ori, și pe meleaguri mai îndepărtate, am mai văzut eu jivine ieșind din noapte. Însă de data aia anume am fost cutremurat, răscolit, secvența avusese claritatea, violența unei imagini de vis. Dacă se datora unei calități deosebite de definiție a imaginii, și deci unui concurs de împrejurări, ori unei stări de spirit de-a mea, n-aș putea s-o spun, dar a fost ca și cum aș fi atins cu ochii, în clipa aia, ceva din lumea animală. Atins, da, atins cu ochii, când asta-i imposibilitatea însăși. Nu pătrunsesem nicidecum în lumea aia, dimpotrivă, a fost mult mai degrabă ca și cum stranietatea i s-ar fi vădit din nou, ca și cum mi s-ar fi permis tocmai să zăresc o clipă lucrul din care ca ființă omenească voi fi pentru totdeauna exclus, adică spațiul fără denumiri și fără țel în care animalul se-nvârte slobod, adică acel fel de-a fi în lume din care atâția gânditori, de-a lungul erelor, au făcut un fundal ca să poată specifica mai bine supremația omului – pe când mie mi-a părut dintotdeauna că trebuia gândit pentru el însuși, ca o altă ținută, un alt elan și pur și simplu o altă modalitate de-a fi.
Or, ceea ce mi s-a-ntâmplat în noaptea aia, și care pe moment m-a mișcat până la lacrimi, era și ca un gând și ca o dovadă, era gândul că nu există supremație, nici a omului, nici a jivinei, ci numai treceri, suveranități fugare, prilejuri, evadări, întâlniri. Căpriorul se afla în noaptea lui, iar eu într-a mea și eram singuri și unul și celălalt. Dar în răstimpul acelei hăituieli, ceea ce atinsesem, aveam certitudinea, era tocmai acea altă noapte, acea noapte a lui venită spre mine nu azvârlită, ci îngăduită pentru o clipă, acea clipă precisă care dădea către o altă lume. O vedenie, nimic afară de-o vedenie – „pura țâșnire” a unei jivine din mărăcinișuri – dar mai clară ca orice gând. Poate că și asta-i doar un soi de vinietă (de fapt, mi-ar plăcea să fie una, și toată în nuanțe fumurii, precum cele ce ilustrează vechile ediții din „Peter Ibbetson” [1891, povestea unei „vieți visate” mai adevărate, mai elevate decât realul, opera romancierului-ilustrator englez George du Maurier, ecranizată în 1935 de Henry Hathaway, n.t.]) însă-i adevărul de la care, vorbind despre animale, voiam eu să plec.
În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Le versant animal” de Jean-Christophe Bailly, Bayard, 2007, 2024
Scrie un comentariu