Traduceri

Patul răvăşit (fragment) de Françoise Sagan

Scris în 1977, la 22 de ani după micul roman de debut Bonjour tristesse (1954) care a făcut-o celebră – roman scris la 18 ani, şi recompensat cu Prix des critiques –, Le lit défait/ Patul răvăşit de Françoise Sagan e un roman de dragoste frivol şi monden à la française, ce-i are ca protagonişti pe Béatrice Valmont (aluzie, probabil, la Vicontele de Valmont din Legăturile primejdioase, cu care se aseamănă prin libertinajul amoros), actriţă cunoscută, frumoasă şi infidelă, respectiv Édouard Maligrasse, tânăr dramaturg (scrie teatru modern, „intelectual”, în opoziţie cu piesele de teatru clasice în care joacă Béatrice), îndrăgostit iremediabil de Béatrice, căreia îi iartă toate infidelităţile şi capriciile (cu cinci ani în urmă, ea îi respinsese categoric favorurile). Vă propun mai jos o secvenţă pigmentată cu umor, în care se ajunge, în mod surprinzător, de la vizitele frivole ale actriţei la croitoreasă la… o discuţie cu implicaţii sociale şi ideologice: a fi de stânga vs a fi de dreapta. Deşi frivol (dar emancipat, propunând o protagonistă independentă şi libertină), romanul lui Sagan reuşeşte să surprindă cu vivacitate mediile artistice (în particular teatrale) şi intelectuale ale epocii – aici sfârşitul anilor ’70 la Paris. (Adina Diniţoiu)

Abia ce sosise în Paris, Béatrice îl îmbrăţişase în fugă şi se repezise afară, bătând străzile oraşului cu frenezia unei provinciale sau a unei exilate, deşi nu trecuseră decât două luni de când plecase în turneu. Spunea că nu mai are nimic de îmbrăcat, şi Édouard trebuia să aleagă între a mai lenevi în hamac încă o după-amiază şi a o însoţi la cumpărături. Pe la ora cinci, mort de oboseală, stătea înghesuit pe un taburet în salonul unui croitor, uitându-se cum Béatrice proba pentru a zecea oară o rochie. Se simţea în plus, demodat şi puţin ridicol, parcă era un amant de pe la 1900. Din când în când, Béatrice îi mai arunca o privire, cerându-i părerea cu privire la rochia pe care s-o aleagă, dar observând că, dincolo de toate vălurile acelea, Édouard nu vedea decât pielea ei albă, s-a hotărât să nu-i mai acorde atenţie. Încetul cu încetul, dorinţa de a-şi cumpăra rochiile acelea devenise o reală necesitate, ca toate dorinţele sale, de altfel – şi se enerva, şi bombănea împotriva vânzătoarelor care se învârteau în jurul ei. Acum, urmărea cu atenţie o tânără roşcată şi micuţă, aplecată la genunchii ei, care-i lua măsurile; la început sigură de ea şi puţin dispreţuitoare, fata se îmblânzise repede în faţa tonului imperativ şi a manierelor tăioase ale clientei sale.

– E a patra oară când mă înţepaţi! i-a spus Béatrice, mă luaţi drept Sfântul Sebastian sau cum?
Spre marea uimire a lui Édouard şi spre însăşi stupoarea lui Béatrice, tânăra a izbucnit în lacrimi şi a ieşit din încăpere tremurând. Prima vânzătoare s-a întors imediat, vizibil stânjenită:
– Vă rog s-o iertaţi pe Zoé, doamnă, i-a spus ea lui Béatrice, cu căldura asta… suntem foarte nervoase aici, în acest moment. Lăsaţi, o să termin eu proba dumneavoastră.
– Te aştept la cafeneaua din faţă, i-a zis Édouard.

A ieşit din salon. Se simţea furios şi bulversat. Nu suporta să vadă pe cineva care bruschează chelnerii, vânzătoarele, şefii de personal de la hoteluri sau orice alţi oameni, în definitiv, care nu se puteau apăra. Asta i se părea culmea vulgarităţii. De aceea, când Béatrice a intrat, triumfătoare, în cafenea şi i-a zâmbit, cerând cu o voce veselă un gin-fizz mare, el s-a mulţumit să repete comanda în faţa chelnerului, pe un ton neutru, fără să ridice ochii.

– Dumnezeule, ce după-amiază! Rochia asta oranj e minunată, nu crezi?… Ce ai?
– Mă gândesc la fata aceea, i-a răspuns Édouard, săraca fată probabil că plânge în atelierul ei, peste stradă. I-ai stricat ziua; şi seara.
– Voia să-mi impună o lungime a rochiei care nu mă avantajează, a spus Béatrice. Crede-mă, are cliente mult mai dure decât mine… Oh! Şi apoi, Édouard, spune-mi, te rog, ce ţi-a venit?

Édouard s-a lansat atunci într-un discurs confuz şi umanitar (şi care se arăta, încetul cu încetul, mai mult confuz decât umanitar) despre nivelul social al oamenilor, despre raporturile de putere, despre demnitatea celuilalt etc. Béatrice îl asculta în tăcere, ciocănind din când în când cu inelul de pe deget sticla paharului. Chipul ei avea o expresie rece şi când Édouard, depăşit de emfaza propriului său discurs, s-a oprit din vorbă, ea i-a adresat o privire amabilă, aproape aprobatoare, care i-a stârnit teama.
– Ai dreptate, i-a zis ea, am fost, cu siguranţă, puţin prea dură cu fata asta. O să încerc să mă revanşez.

De câteva minute privea în stradă pe fereastră şi, deodată, abandonându-şi poşeta, s-a ridicat şi a traversat strada cu un pas hotărât. Alături, programul de lucru se încheiase şi Édouard, stupefiat, a văzut-o pe Béatrice îndreptându-se către grupul angajatelor care ieşeau din clădire, luând-o pe una (victima ei) de braţ şi începând să-i vorbească surâzătoare. În mod curios, cealaltă părea să clatine din cap, să se apere, chiar să se scuze, apoi cedând brusc, a urmat-o pe Béatrice, care o aducea în direcţia lui Édouard. El s-a ridicat, complet jenat.

– Domnişoară, a spus Béatrice, vi-l prezint pe Édouard Maligrasse. Édouard, ea este Zoé, fata pe care am necăjit-o mai devreme. Ca să-mi arate că nu-mi poartă pică, a acceptat să cineze cu noi în seara aceasta.
– Adică, a spus numita Zoé (şi arunca priviri încântate şi confuze spre Béatrice), îi explicam doamnei că nu a fost vina ei. Am nişte probleme personale, în momentul acesta, şi căldura asta…
– Beţi puţină şampanie, i-a spus Béatrice cu o voce veselă. Azi suntem cu toţii zăpăciţi. Eu însămi mă întorc din turneu şi nici nu mai ştiu ce vorbesc.

Édouard, ameţit, se uita lung la Béatrice. În felul acesta, prima lor cină la Paris, după turneul acela interminabil, cina pe care îşi imaginase că o vor lua în grădină, în răcoarea serii, urma să aibă loc alături de o necunoscută lipsită de importanţă, care începuse deja să-şi revină şi, la rugămintea lui Béatrice, îi spunea pe nume. Ar fi trebuit să se ridice şi să plece, dar se temea ca Zoé să nu vadă în asta un semn de snobism sau ca, mai târziu, cu toată buna-credinţă, Béatrice să nu-i reproşeze că-şi schimbase brusc atitudinea. Cina a fost îngrozitoare. Cele două femei au vorbit despre haine, despre cinema şi starurile lui. Zoé s-a ameţit puţin, a pufnit în râs şi a exclamat de vreo zece ori că n-o să creadă nimeni aşa ceva – era vorba de cina lor –, iar la plecare, a sărutat-o pe Béatrice pe amândoi obrajii. Aceasta din urmă se comportase minunat pe tot parcursul cinei, veselă, chiar amuzantă, iar privirea ei o întâlnise adesea – în mod deschis şi aparent fără urmă de ironie – pe aceea exasperată şi tristă a iubitului ei.

Se făcuse ora zece şi jumătate seara. Se aflau amândoi pe trotuar, în faţa restaurantului, urmărind cu privirea silueta fetei, cum se îndepărta către metrou.
– Fermecătoare, nu? a întrebat Béatrice cu veselie în glas. Crezi că i-a trecut supărarea?
A întors către Édouard un obraz fin, sincer, aproape îngrijorat. El s-a uitat fix la ea vreo zece secunde înainte ca Béatrice să izbucnească în râs şi să se prăbuşească pe o bancă, trei metri mai încolo. Râdea atât de tare încât abia înţelegea ce spune. Exclama: „Oh, Doamne! Ce faţă aveai, Édouard… dacă ai şti ce faţă aveai!…” şi izbucnea iar în hohote. Trecătorii întorceau capul în direcţia băncii aceleia, pe care o brunetă frumoasă râdea în hohote, în faţa unui tânăr bărbat vizibil furios. În cele din urmă, ea a declarat că trebuiau să bea în cinstea acelei seri şi Édouard, decis să se îmbete, a urmat-o într-un club de noapte.

În clubul de noapte – mereu acelaşi –, erau Nicolas, Tony d’Albret şi alţii. Béatrice, încântată, s-a aruncat în braţele lor şi a început să povestească imediat cum decursese cina, lucru care s-a dovedit de un umor contagios. Nicolas şi Tony, la rândul lor, au râs în hohote. În definitiv, Béatrice îi făcea lui Édouard un portret pe cât de comic, pe atât de tandru şi el nu se putea supăra pe ea. De fapt, îşi dădea seama prea bine, ceea ce îl făcea să sufere în povestea asta idioată nu era rolul său ridicol, ci mai degrabă insignifianţa acestui rol. Orice alt companion al lui Béatrice, în pradă unei crize de sentimentalism sau unor false tendinţe de stânga, ar fi putut juca acest rol. Ceea ce îl făcea să sufere era faptul că era iubitul lui Béatrice, că ea se întorsese chiar în ziua aceea şi că, în loc să cineze numai ei doi, preferase să-i servească această lecţie: şi că, în plus, toată lumea de aici găsea că era absolut normal. „De altfel”, cum zicea Tony, ştergându-şi lacrimile, „de la Béatrice te puteai aştepta mereu la orice”.

– Adevărul e că această Zoé chiar încerca să-mi strice proba, dădea peste ochi. Şi asta pentru că era ora şase! Nu-mi plac oamenii care fac treabă de mântuială.
Şi aici, cum Béatrice îşi reluase tonul serios, cei din jur s-au grăbit să aprobe din cap, cu demnitate. Drept urmare, Édouard şi-a comandat a treia vodcă. Era o băutură care-l făcea să uite de griji. Ştia că, peste o jumătate de oră, va ajunge să râdă împreună cu ei, şi să-şi bată joc, ca şi ei, de tânărul naiv, căruia i se făcuse milă de lacrimile unei croitorese. Şi n-ar fi fără motiv, căci, deşi el era cel care pusese în evidenţă caracterul odios al diferenţei lor sociale, Béatrice era, în schimb – ea singură –, cea care ştiuse să uite această diferenţă şi s-o facă şi pe Zoé s-o uite pe tot parcursul cinei. Îşi lăsase victima – dacă chiar era o victimă – să plece încântată de seara pe care o petrecuse, în vreme ce el însuşi, Édouard cel milos şi egalitar, nu ştiuse decât să vorbească fals şi să se încrunte.

– În definitiv, a insistat Tony d’Albret, sunteţi un om de stânga, nu, Édouard? Nu mă miră.
Zâmbea maliţios, cu arătătorul îndreptat spre el.
– Nu fac politică, dar sunt mai degrabă de stânga, într-adevăr, a recunoscut Édouard. Cum adică lucrul nu vă miră?
– Mai întâi povestea asta cu proba lui Béatrice, a răspuns Tony, şi apoi (şi aici, a pufnit în râs), nu mi-o luaţi în nume de rău, dar nu pricep nimic din ce scrieţi, şi în general când nu înţeleg ce scrie cineva, înseamnă că e de stânga.
Şi ea băuse destul de mult şi şi-a dat seama dintr-o dată. Şi graţie acelui instinct prodigios care, în mijlocul unui naufragiu, ar fi făcut-o să-i întindă ultimul colac de salvare pasagerului celui mai bogat – fie el un necunoscut în pijama de finet – a făcut un pas înapoi: Édouard, în orice caz, era un dramaturg şi, de stânga sau nu, criticii erau atât de extravaganţi în prezent încât avea o şansă să devină un nume.
– Spun asta doar aşa, i-a zis ea, atingându-i braţul, dar exagerez. Îmi place ceea ce scrieţi, iar acum suntem prieteni destul de buni, nu? Şi apoi, o să ne tot vedem, dragul meu Édouard, cu vrăbiuţa de colo…

Arăta – cu o mişcare a bărbiei – înspre Béatrice, care dansa, surâzătoare, cu ochii închişi, în braţele lui Nicolas. Dansau foarte bine împreună.
– Un cuplu frumos, nu? a zis Tony. Dar nu vă neliniştiţi în ce-i priveşte, micul meu Édouard, faptul e deja consumat. Şi apoi, dacă vă faceţi griji, sunaţi-mă. Dacă există cineva la Paris care s-o cunoască bine pe Béatrice, eu sunt aceea.
A urmat o clipă de tăcere.
– Nu, mulţumesc, a răspuns, în cele din urmă, Édouard.

În ciuda uşoarei beţii, era şocat: mai întâi de propunerea pe care i-o făcuse Tony, iar apoi de puţinul timp de care avusese nevoie pentru a o refuza. Tony îl dezgusta, fără îndoială, dar poate că era mai bine să şi-o facă prietenă pe această falsă Oenone[1]? Parcă se şi vedea cum îi telefona dimineaţa, implorând-o să-i furnizeze piste, mijloace prin care să dea de urma fugarei Béatrice. Se închipuia înghiţit de un mecanism infernal, un soi de Feydeau[2] tragic, într-o piesă în care el ar fi încornoratul, Tony, confidenta, iar Béatrice, fireşte, cocheta necruţătoare.
– Ca la teatru, a spus el cu voce tare.
Cuvântul „teatru” a făcut să se trezească complet conştiinţa profesională a impresarei.
– Cum merge piesa dumneavoastră? l-a întrebat Tony. Spuneţi-mi, spuneţi-mi totul, acum că suntem prieteni. Aveţi un rol şi pentru Béatrice?

Édouard s-a uitat la ea uimit, ca şi când ar fi crezut-o nebună, apoi a început să înţeleagă. Doar scria piese de teatru, Béatrice era actriţă, şi el o iubea pe Béatrice. Şi-a dat seama că niciodată, nici o clipă, nu se gândise să scrie un rol pentru ea. Era o idee total deplasată, vulgară, ca un fel de insultă la adresa gratuităţii relaţiei lor. Iubirea pentru Béatrice era un lucru, iar munca lui – cu totul altceva, iar ideea de a le amesteca i se părea, prin însăşi logica ei, aproape o obscenitate. S-a simţit aproape vinovat.
– Nu… nu… s-a bâlbâit el, de fapt, rolul principal este masculin, iar piesa am început-o înainte să… să…
Acum parcă se scuza, parcă ţinea piept unei acuzaţii.
– Ei bine, va trebui să ţineţi cont de asta data viitoare, în orice caz, a reluat Tony cu o voce veselă. Uitaţi, în momentul ăsta, suntem copleşite de atâtea propuneri. Béatrice nu v-a spus nimic?
– Nu, a răspuns Édouard, surprins. Nu, nimic.
Într-adevăr, Béatrice nu-i spusese nimic. Béatrice nu-i vorbea niciodată despre meseria ei, în afară de cazul în care se plângea de program sau de obligaţiile de presă. Slavă Domnului, părea să aibă aceeaşi pudoare ca şi el în această privinţă.
– E curios, a observat Tony, şi totuşi, numai la asta se gândeşte… Când nu e îndrăgostită, desigur, a adăugat ea, amabilă.

Dar ultima frază, departe de a o îndulci pe prima, l-a copleşit şi mai mult pe Édouard. Evident că Béatrice nu se gândea decât la asta: la meseria ei, era foarte adevărat; şi evident că nu avea suficientă încredere în el pentru a-i vorbi despre ceea ce făcea; şi sigur că, din când în când, i se întâmpla să se îndrăgostească; înaintea lui, fusese un altul, iar după el, cine se profila deja? El nu era destinul lui Béatrice, în vreme ce ea era destinul său. Certitudinea aceasta – la care reflectase îndelung, zile şi nopţi la rând –, i-a apărut deodată atât de pregnant, de definitiv, încât a simţit nevoia să se ridice şi să fugă. Însă prietenii lor continuau să danseze, chelnerii aduceau întruna pahare pline, Tony continua şi ea să vorbească nedesluşit, iar el nu mai putea pleca. Era ca şi cum s-ar fi urcat din mers într-un carusel asurzitor şi dezastruos, hurducăind din toate încheieturile, din care ar fi vrut să se dea jos cu orice preţ – şi de unde ştia chiar că va fi smuls într-o bună zi, pe neaşteptate – dar de care, în momentul acela, viteza atinsă şi legile fizice ale greutăţii îl ţineau legat. A cerut din nou de băut, şi noaptea s-a scurs punând la cale proiecte mirifice şi teorii confuze. La patru dimineaţa, Édouard Maligrasse, care nu se îmbăta niciodată, a fost adus – beat mort –, în apartamentul ei, de către frumoasa lui iubită. Ea l-a dezbrăcat, l-a sărutat pe frunte şi a adormit lângă el, cuprinsă de veselie.

Traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

Fragment din romanul Patul răvăşit, Editura Art, Bucureşti, 2012, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu

[1] În mitologia greacă, nimfă iubită de Paris pe muntele Ida, înainte ca acesta s-o fi cunoscut pe Helena din Troia. Mai tîrziu, auzind de moartea lui, Oenone s-a sinucis (n. trad.).
[2] Georges Feydeau (1862-1921) a fost un dramaturg francez din perioada numită La Belle Époque, cunoscut pentru farsele și vodevilurile sale (n. trad.).

Scrie un comentariu