Nr. 216 Plicul lui Pașadia

Pînza lumii noi




Cîteodată mă îndoiesc de mine. Oare am dreptate cînd spun mereu că e ciudat totuși că printre traducătorii literaturii maghiare în limba română aproape că nu se mai află cineva cu identitate română? În definitiv, ar trebui să fiu fericit că literatura maghiară se traduce în românește, și cu asta, basta.

Dar iată că citesc „Statuia înzăpezită” de János Szász, un volum inspirat de cutremurul din 1977 și apărut în 1979. În această carte de eseuri, memorii, evocări, citesc portrete foarte frumoase și calde ale unor Veronica Porumbacu, A. E. Baconsky, Titus Popovici, Alexandru Ivasiuc etc. Toți, dar absolut toți știu limba maghiară, se interesează de cultura și literatura maghiară, îl sună pe Szász dacă au nevoie de ajutor în tălmăcirea unor rînduri de Attila József sau alții, cîntă la beție și în maghiară – una dintre scenele antologice este aceea în care Titus Popovici le spune lui Erik Majtényi și lui Szász: „Copii, acum trebuie să călărim!”, apoi mimează un călăreț și cîntă „pe cal”: mai întîi în românește, apoi în maghiară. Unii dintre scriitorii români cunosc mai bine limba maghiară, alții mai puțin, dar toți sînt curioși de ce se întîmplă în cultura în proximitatea căreia trăiesc.

Am scris de mai multe ori despre ipocrizia comunismului, de prietenia contrafăcută dintre popoare, dar cum trece timpul și citesc tot mai multe mărturii despre dictatură, înțeleg că ipocrizia a ascuns în ea și un dram destul de mare de adevăr. În orice caz, prietenia dintre toți cei pe care îi amintește Szász și scriitorii maghiari din București este cît se poate de reală și de organică – și în „Statuia înzăpezită” este vorba mai ales despre cei care au pierit în cutremur.

Să știți că reproșul sau ideea că cei despre care scrie Szász sînt născuți în zone în care trăiesc și maghiari sau chiar accentuat ungurești nu este adevărat(ă). Titus Popovici se născuse, într-adevăr, la Oradea, iar Ivasiuc, la Sighetu Marmației. Dar Porumbacu la București, iar Baconsky, în Basarabia. Pur și simplu era altă lume, mai umană, mai curioasă, mai nedată intereselor pecuniare.

Nu vreau să par nici cinic, nici nostalgic, dar după 1989 a murit o întreagă lume, nu numai cîteva personaje. Am învățat cu tristețe că propaganda anticapitalistă care ni s-a tot inculcat conținuse mult adevăr. Excepții sînt, ca de la orice regulă, și mă bucură acest fapt. Dar, în general, egoismul se întinde peste noi ca o pînză otrăvitoare.

 

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.