Nr. 183 Traduceri

„Pisicile lui Kafka” de Gábor T. Szántó (fragment)

Gábor T. Szántó s-a născut în 1966 la Budapesta. În prezent, este redactorul-șef al revistei „Szombat”, revistă culturală și politică evreiască. Romanul „Pisicile lui Kafka”, din care vă propun un fragment, a apărut în 2014 și a fost tradus în turcă și în cehă. Din nuvela scriitorului cu titlul „1945” regizorul Ferenc Török a făcut un film de mare succes. (Péter Demény)

 

„Căci sîntem ca trunchiurile de copaci în zăpadă. Aparent stau să alunece și cu o ușoară izbitură le-am putea împinge cât colo. Dar n-o putem face, fiindcă sînt bine înfipte în pământ. Însă, vezi, chiar și acest lucru nu e decât aparent.”

Kafka

 

Mă sunaseră de la poarta dinspre Bulevardul Muzeului a Universității că mă caută cineva. Aseară aveam ore, țineam un seminar de literatură idiș contemporană. Sînt scriitor, dar și predau în același timp, seminarul amintit îl țin voluntar, aș putea spune din pasiune, nu mă plătește nimeni. Pe la noi nimeni nu ia în serios această disciplină, contestă chiar existența literaturii idiș contemporane, de parcă n-ar vrea să conștientizeze că mai sînt evrei pe lume, sau poate așa doresc să evite utilizarea expresiei care produce consternare.

N-am avut ce face, îl rugasem pe portar să-mi dea vizitatorul la telefon, acesta însă nu voia să-mi spună ce dorește decît dacă îl primesc personal. Vorbea maghiara cu accent evreiesc, glasul îi era crispat.

În cîteva momente, m-am pomenit cu un hasid cam de optzeci de ani. Era cărunt, avea barba zbîrlită, purta un palton negru, lung. Fusesem uimit de-a dreptul, niciodată nu mă vizitase așa o arătare. Eram și încurcat, nu știam ce gîndește portarul știind că bătrînul venise la mine.

Fața-i alungită arăta durere și strictețe, dar și o umbră de suspiciune și teamă de ambianța din camera mea de la catedră. Ochii lui gri și umezi parcă-i lăcrimau continuu. Se uita în jur de parcă era în primejdie, dar cînd l-am salutat cu șolem alehem, i-am spus să ia un loc și l-am întrebat dacă dorește un pahar cu apă, atunci a părut că se mai liniștește un pic.

Am deschis robinetul din care minute bune a curs apă caldă. În sfîrșit, i-am turnat un pahar cu apă rece, am tras scaunul ergonomic de sub masă și m-am așezat în fața lui.

-Vă ascult.

Ținea paharul ca și cum s-ar agăța de el. Pielea de pe mînă era galbenă și străvezie de parcă ar fi fost un pergament vechi și fragil. Stătea pe scaun cu spatele încovoiat. Vedea că îl privesc.

-Osteoporoză. De la lagăr.

A scos din buzunar o revistă și a împins-o spre mine pe masă. Știam despre ce este vorba, era numărul special al unei reviste idiș de la Budapesta, pe care îl redactasem ca redactor invitat. În număr era tipărit numele meu și autobiografia mea, probabil așa mă găsise. Mă mirasem doar de faptul că a ajuns la el. Ortodocșii nu prea citesc asemenea lucruri. Mă uitam la el cu o privire curioasă.

-Mi-au dat-o în avion. Un evreu tot evreu e, se gîndiseră probabil… Știți, eu nu citesc asemenea lucruri, numai sifre kaideș… Cum se spune?

-Cărți sfinte.

-Într-adevăr. Știți, eu nu citesc așa ceva, nici literatură. Adică, mă înțelegeți, literatură scrisă de goim, de cei care nu sînt evrei sau chiar de evrei. Scriu și ei tot felul de lucruri.

-Înțeleg – am dat din cap. Nu aveam conștiința împăcată. Parcă îmi spunea mie personal reproșurile astea, doar că s-a exprimat cu bun-simț. Habar n-aveam că revista se distribuie și pe zborurile EL AL. A început să mă mănînce spatele, dar nu credeam că e frumos să mă scarpin. Parcă ședeam în poziția drepți.

-Mi-au dat revista asta în avionul care mergea la Budapesta. Vorbesc limba maghiară și pe copertă e scris că e revistă evreiască, se gîndiseră că sînt un evreu bărbos care o citește cu bucurie.

-Scuzați – i-am spus –, nu știau că nu e…

-Nu trebuie să vă scuzați, nu dumneavoastră mi-ați dat-o.

-Înțeleg – mi-am dres glasul.

-Pe copertă era un om mic și slab – vorbea de parcă revista nu era în fața mea. Cu capul ca al unei păsări. Poate cioară… poate mierlă. Știți, din cauza părului sau a nasului ascuțit. Sau un liliac.

Am dat din cap. Eram uimit că, deși e ortodox, vorbește în parabole cu animale.

-El spunea așa despre el însuși. Tot timpul se caracteriza prin comparații cu animale. Și așa îi caracteriza și pe ceilalți. Vorbea despre cîini, cîrtițe, insecte.

-El, adică cine? – l-am întrebat intrigat.

-Omul acela pe care l-am văzut pe copertă. A fost scriitor. Evreu. Din Praga.

-A, i-am răspuns neîncrezător. Abia adineauri îmi spusese că nu citește literatură. Atunci de unde știe? Nu-mi amintisem că era vorba despre așa ceva în revistă. Sau își închipuie doar și ghicește cumva? Mă întîlnisem deja cu oameni care povesteau lucruri curioase, unii chiar mai mult, își imaginaseră lucruri, dar trăiesc din expresii și povestiri, și curiozitatea îmi învinge de obicei scepticismul. Am deja rutină să-i ascult și să nu fiu surprins sau, dacă se așteaptă să fiu surprins, atunci îi las să mă surprindă, dar îi ascult curios în continuare. Și de unde știți asta?

-De la el însuși.

-L-ați citit totuși? – l-am întrebat uimit.

-Nu!

-Atunci?

-M-am întîlnit cu el.

-V-ați întîlnit cu el? Am rămas perplex. Unde?

-La Auschwitz.

 

Sumar Literomania nr. 183

Susține Literomania

Despre autor

Péter Demény

Péter Demény

Péter Demény (n. Cluj, 1972): scriitor, publicist, traducător, profesor la Facultatea de Litere a UBB Cluj. A tradus „Cartea de la Metopolis” a lui Ștefan Bănulescu și „Povestirea Țiganiadei” de Traian Ștef. De asemenea, a mai tradus și două romane de Daniel Bănulescu: „Te pup în fund, conducător iubit!” și „Diavolul vînează inima ta”. E redactorul revistei literare „Látó”. Volume: „Ikarosz imája” („Rugăciunea lui Icar”) – versuri, 1994; „Bolyongás” („Rătăcire”) – versuri, 1997; „A menyét lábnyoma” („Pe urmele nevăstuicii”) – studii, eseuri, recenzii, 2003; „Meghívó minden keddre” („Invitaţie pe fiecare marţi”) – publicistică literară, 2004; „Visszaforgatás” („Reluare”) – roman, 2006; „A fél flakon” („Flaconul golit pe jumătate”) – versuri, 2007; „Ágóbágó naplója” („Jurnalul fetiţei mele”) – versuri pentru copii, 2009, „Ghidul ipocriților” - eseuri (Polirom, 2013), „Kolindárium” (2015), „Lélekkabát” („Paltonul sufletului”- idem), „Apamozsár” („Măcinatul tatălui” - eseu, 2016), „Portrévázlatok” (schițe și portrete - idem), „Sünödi és a trallalla” („Ariciul lunatic” - povestioare, idem). Eseuri, articole şi versuri în româneşte în „Observator cultural”, „22”, „Bucureştiul cultural”, „Ziarul de duminică”, „Liternet”, „Apostrof”, „Teatrul azi”, „Corso”.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: