Nr. 183 Traduceri

Proiect CELA. Literatură neerlandeză

Reacxh content for Google search „cela europe”

CELA este un proiect european care își propune să creeze punți între piețele literare „mici” din Europa, stimulând circulația textelor unor autori mai tineri și susținând traducătorii care traduc din și în limbi „periferice”, precum neerlandeza și româna, cu scopul de a spori permeabilitatea reciprocă a piețelor de carte europene.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem două texte: nuvela „Nu vreau să fiu un câine” de Alma Mathijsen (traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu) și un fragment din romanul „Cât de mult o iubim pe Anthi” de Vincent Van Meenen (traducere din neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea). 

Alma Mathijssen (Amsterdam) este autoarea a trei romane, o nuvelă, o colecție de povestiri și șase piese de teatru. Nuvela ei din 2019, „Nu vreau să fiu un câine”, este o poveste hilară despre o femeie care decide că nu este un preț prea mare să te transformi în câine dacă asta înseamnă că poți fi reunit(ă) cu fostul iubit.

Vincent Van Meenen (Antwerpen) a scris trei romane, o colecție ilustrată de poeme și o serie de povestiri și lucrează în prezent la un doctorat privind metode de creație suprarealistă. Romanul din care provine acest fragment, „Cât de mult o iubim pe Anthi”, este scris la întoarcerea autorului din Grecia, în 2016, după o perioadă petrecută acolo, în care, printre altele, a făcut teatru cu refugiați în Atena.

 

Nu vreau să fiu un câine
Alma Mathijsen
Traducere din neerlandeză de Alexa Stoicescu

 

CUM SĂ OPREȘTI SUFERINȚA DIN DRAGOSTE, scriu eu la calculator. Chestia asta trebuie să se oprească aici. Văd poveștile oamenilor, nu vreau povești, vreau soluții, nu compasiune. TRANSFORMARE, scriu. Google spune că există transformare în matematică și în genetică. O aleg pe a doua și fac astfel prima alegere. Mă obosește corpul ăsta, care a fost sărutat deja de prea mulți oameni, care poate e ruinat, m-am purtat nesăbuit cu el, n-am avut grijă de el, trebuie aruncat și modificat și îmbunătățit. Transformare genetică. Dieta cu sucuri naturale îmi clipocește pe ecran. Transformă-te într-o nouă versiune a ta.Un borcan cu capac etanș umplut cu un suc atât de portocaliu încât pare aproape chimic. Lângă el, sunt o legătură de morcovi, niște mere îmbujorate și câteva afine care încearcă să evadeze. Dau click imediat, 148 de euro pentru 3 zile. E prea puțin. Vreau să cheltuiesc mai mult. Vreau să șterg totul, și cu el și toți banii.

Pe un site pot să-mi modelez chipul ideal, îmi trag colțul ochiului în jos, îmi fac urechile mai mari și obrajii mai umflați, n-ajută la nimic. Arăt tot ca o femeie care vrea să dispară. M-am gândit că m-ar ajuta dacă aș arăta mai mult așa cum mă simt. Nimic nu ajută și dacă nimic nu ajută, dau în calculator. Aud tastatura cum îmi tremură sub degete, fac pumni și lovesc, laptopul mi se clatină în mâini, horcăie puțin mai tare la fiecare izbitură, strâng din ochi și lovesc și mai tare, mă apucă cheful să smulg ecranul. Un sunet atât de ascuțit că-mi acopăr urechile. Deschid cu grijă ochii. Un cățeluș se holbează la mine. Are ochii mari și umezi, își linge lăbuța și se holbează iar la mine.

— Să nu-ți fie frică, spune cățelușul.

Nu mi-e frică.

— Dă click aici, spune cățelușul.

Mă mut pe un plic din dreapta lăbuței lui și dau click. Cățelușul latră agitat și apoi dispare.

Noi oferim o scăpare
Tuturor oamenilor care singuri nu mai pot
Tuturor oamenilor cu inima înlăcrimată
Tuturor oamenilor care sunt frânți
Vă simțiți părăsit?
Inima vă este altundeva?
Într-un loc în care nu mai puteți pătrunde?
Corpul nu vă mai e decât un înveliș care
vă duce cu gândul la vremuri mai bune?
Sunteți în căutare, la fel ca mii de alții
Atunci nu mai așteptați
și începeți azi transformarea.

Vocea dispare. Nu-mi place când paginile web vorbesc cu mine, dar de data asta n-am întrerupt-o. Îmi bag adresa pentru primul pachet, e gratis. Comanzi azi și mâine îl primești acasă. Vreau totul altfel, de preferat cu foarte multe riscuri.

Generația mea nu deschide ușa dacă cineva sună din senin. În gând, analizez variantele. Despre toți prietenii mei știu un milion la sută sigur că n-ar veni neanunțați, așa ceva nu ne-am ierta-o niciodată. Odată cu stimulii care ne intră în casă în formă vie, se strecoară ușor un atac de panică. Cu o excepție. Există o singură excepție. Dacă ești tu. A trecut deja atât de mult timp, că ar trebui să apari cu un gest măreț. Să suni la ușă ar fi un gest măreț. Mai puțin dacă este o mătușă. Cineva care nu-și face neapărat griji, dar căreia îi convine când nu-mi merge bine. Atunci ar putea în sfârșit să ia sub aripa ei un copil. Ăsta e ultimul lucru de care am chef. Pe orice parte ai întoarce-o, tot damaged ești. Tiptil mă strecor spre ușa din față, pentru că am un interfon cu cameră, atâta stil am și eu. Pot să mă uit pe furiș, fără să se prindă. Fără să scot un sunet, ridic receptorul din furcă. Ecranul se aprinde clipocind. E o fată într-un costum gri maroniu cu o șapcă pe cap.

— Alo?

Îmi țin respirația. Mă vede în cameră? Puteam să jur că funcționează doar într-un sens. Numai eu pot să văd ce face ea, nu invers.

— Am un pachet pentru dumneavoastră.

Îmi las umerii să cadă. Un pachet nu e o vizită. Un pachet poate fi un gest. Apăs pe butonul albastru.

Deschid ușa din față. Fata are un chip prietenos, ochii de aceeași culoare ca și costumul, două gropițe imediat lângă colțurile gurii. E puțin prea tânără ca s-o poți numi femeie; estimez că n-are mai mult de nouăsprezece ani. Deși trebuie să admit că nu mă pricep deloc la estimat vârste.

— Vă deranjează dacă intru un pic de tot ca să explic câte ceva?

Face un salt pe după mine.

— Sunt Nico.

Îmi întinde mâna. Stingheră, îi scutur și eu mâna.

— Părințiilor mei nu le plac convențiile.

Geanta de umăr grea i se bălăngănește, e o chestie neagră din nailon care-i atinge fundul la fiecare pas. Scoate de acolo un biblioraft și o tabletă și le ține în sus.

— Ne place să lucrăm dublu, spune ea râzând, iar gropițele i se transformă în linii lungi pe tot obrazul.

Acum că ușa e închisă, remarc mirosul ei, miroase a animale, pantalonii ei sunt plini de păr.

— Vreți să stați jos? întreb eu automat.

Cafea nu mai am de mult, aș putea să-i ofer apă sau whisky.

— Prefer să stau în picioare, spune, în timp ce se pune cu o bucă pe masa mea. De obicei începem cu câteva transformări reușite.

Arată pe tabletă o poză cu un golden retriever în brațele unei femei. Femeia râde, e aproape în extaz. Nico dă swipe la dreapta. O nouă poză cu o nouă pereche. De data asta, un bărbat cu mustață și un jack russel. Și ei arată foarte fericiți.

— Să începem cu începutul.

Scoate câteva foi din mapă.

— Sunt cam haotică, să nu-i spuneți șefului meu. Trebuie să vă iau tensiunea. Câți ani spuneați că aveți?

Încep să mă întreb dacă nu e cumva la adresa greșită.

— A, scrie aici.Treișipatru, în cazul ăsta, în principiu nu e nevoie să vă luăm sânge. Dar ar fi mai indicat, am putea formula niște previziuni despre transformarea dumneavoastră, cu rezervele de rigoare. Dar să nu mă puneți să mă țin de cuvânt.

Dacă fata nu se așază, o să mă așez eu, cuvintele ei mă amețesc.

— Ok, să vă luăm tensiunea? Să știți că nu-mi place, în general nu-mi place să ating alți oameni. Pielea e uneori așa fină acolo, nu-mi place. Dumneavoastră nu sunteți atât de bătrână, ba destul de tânără, scuze, o să fie ok. Dacă preferați să vă explic mai întâi, se poate și asta, să știți. De fapt, asta ar fi trebuit să fac de la început. Iar vorbesc mult prea mult, șeful meu zice că vorbesc prea mult. Anyway, o să explic întâi.

Nico își dă la o parte niște șuvițe de păr de pe față, scoate o cutiuță din geantă.

— V-ați hotărât când vreți să începeți?

Trebuie să-și fi dat seama din privirea mea că n-am nicio idee.

— Nu-i nimic, puteți să începeți când vreți. Trebuie doar să vă spun că nu aveți voie să mâncați nimic cu o zi înainte. Mi se pare super enervant, dar în fine, nu eu mă transform. Deci, începeți a doua zi pe stomacul gol cu prima pastilă și beți și pliculețul ăsta cu prafuri. Aveți apă minerală? Are un gust cam scârbos, așa că unii îl suportă mai bine dacă e acidulat. Nici eu nu știu. Eu aș da totul pe gât, dar așa sunt eu. Unii oamenii pot să înghită totul dintr-o dată, dumneavoastră puteți? Dacă da, eu așa aș face.

Vocea i se pierde în fundal, eu mă uit la cutiuța de pastile, cinci pastile transparente, capsule umplute cu un lichid galben.

— Ce se întâmplă când iau prima pastilă?

— Nu prea multe, primul ciclu nu face decât să vă ridice valorile. Vitaminele, antioxidanții, chestii din astea. În faza doi începem treptat retracția și în faza trei descompunem tot ce am construit inițial. Vi se va face foarte rău, bănuiesc că ați citit totul deja, dar sunt obligată să vă anunț încă o dată. Fac pe sfântul consultant acum.

Strânge din buze și ridică din umeri. Eu n-am citit aproape nimic.

— Nu mai am voie să fac comparația cu chimioterapia, dar cam la asta se reduce. Bam sistemul imunitar, aruncăm totul în aer, otravă prin vene, galben chimic, toate astea se fac la noi, avem scaune confortabile, uneori mă așez și eu pe ele după program. Anyway, abia apoi începe petrecerea cu adevărat, când sunteți cât mai slăbită, chiar înainte de asta mai aveți un moment de retragere, atunci vă mai puteți întoarce. După aia, s-a terminat.

Îmi întinde pe masă o foaie.

— Dac-ați putea semna aici?

Sunt pe deplin conștientă de riscuri.

Asta e tot ce trebuie să văd. Cu cât mai multe riscuri, cu atât mai bine. Îmi pun sub dată semnătura în litere mari, ondulate.

Crazy, zice Nico. Acum e pe bune.

Îmi scutură mâna.

— Primul colet e gratis. Pe următorul îl aduc peste cinci zile. Banii vi se retrag automat, pentru asta ați semnat. În faza trei vă mai puteți retrage, sunt obligată să vă spun asta.

La fel de brusc cum a venit, a și plecat.

Închid ușa în urma ei și simt în casă prezența pastilelor, a prafurilor și a broșurii. Mă grăbesc spre ele.

Vreți, precum mulți alții, să deveniți un câine. Viața unui câine e jucăușă și plină de surprize. Predictibilitatea zilelor va înceta să vă mai apese, în schimb vă va încânta. Câinii văd altfel viața, mai presus de toate, primesc multă dragoste de la stăpâni și tocmai acest lucru ne interesează. Noi suntem aici pentru oamenii priviți de sus de către societate, pentru cei părăsiți, pentru cei uitați în urmă, pentru partenerii care vor să continue. Pentru cei care încă sunt îndrăgostiți de iubiții sau iubitele care i-au părăsit. Pentru oamenii care nu văd suferința din dragoste ca un capăt de linie. Fiindcă nu trebuie să fie așa. Noi vă călăuzim prin procesul de tranziție, la fiecare nouă fază sunteți îndrumat de specialiștii noștri. Nimeni nu trebuie să accepte suferința din dragoste ca pe un dat. În cele din urmă, vă reunim cu fostul iubit sau fosta iubită. Fiind câine, vă veți putea iubi nelimitat partenerul. Scheunați după atenție cât vă poftește inima, gudurați-vă pe la picioarele sale, evadați împreună în sălbăticie! Veți deveni tovarășul fidel al iubitei sau iubitului dumneavoastră. De nedespărțit și cu o iubire din nou nemărginită. Dorința dumneavoastră este misiunea noastră.

Într-o poză, o femeie îmbrățișează un golden retriever, încerc să deslușesc ceva în ochii câinelui. Își ține labele pe gâtul femeii, botul în părul ei. Răsfoiesc mai departe, literele devin tot mai mici.

Contopirea

Aproape 98 la sută din clienții care-și încheie tranziția cu succes sunt reuniți în cele din urmă cu iubita sau iubitul lor. Pentru asta, este nevoie de puțină răbdare din partea dumneavoastră, nu toți iubiții caută un câine, sau nu toți își doresc unul. Deseori, dumneavoastră știți mai bine. Ne ocupăm de asta discret. Dacă va fi necesar să vă injectăm iubitul sau iubita cu un ser care să-i sporească această dorință, procesul durează mai mult. Uneori poate dura luni (în unele cazuri, ani), să fiți conștient de asta. Din fericire, iubirea nu pălește rapid, deci vă rugăm să strângeți din colți și să mai așteptați puțin.

 Fragment din „Nu vreau să fiu un câine” (2019), Alma Mathijsen, Editura De BezigeBij

 

 

Alexa Stoicescu a studiat neerlandeză la București, Anvers și Amsterdam, iar atunci când nu predă la universitate, traduce literatură neerlandeză în română. A publicat traduceri de proză, non-ficțiune, poezie avangardistă și cărți pentru copii.

Foto:© Gaby JongenelenFotografie for CELA

 

 

 

 

Reach content for Google search „Cela Europe”

Cât de mult o iubim pe Anthi
Vincent Van Meenen
Traducere din neerlandeză de Irina Kappelhof-Costea

 

Simt cum trupul lui Anthi se prelinge din pat. Trebuie să fie opt, poate puțin mai târziu. Ceva mai târziu tropăi până la baie și bat încet la ușa verde ca marea. Tonuri grecești îmi curg de pe buze, jucăușe și mâțâite.

– Anthouli penouli, ce faci tu acolo înăuntru?

– Fugi de-aici.

– Ai chef de mic dejun?

–  Fugi de-aici! Râde.

Îmi țin respirația.

– Fige!

– Bine, iubito, sunt în viitor.

Scot un pachet de biscuiți din dulăpioarele de la bucătărie și umplu cafetiera. O parte din cafea ajunge pe blat, în zilele bune o șterg cu o cârpă de bucătărie.

Azi e o zi bună.

Fige, un amestec între fugă și cuvântul englezesc pentru smochină. Torn cafeaua în cana cu Orfeu, un desen cu un omuleț care ține un fluier. În mitul lui o fi cântând la liră Orfeu, în apartamentul ăsta cântă la fluier.

Trec pe lângă biroul plin de cărți cu patul pentru oaspeți, pe lângă măsuța pe care zace deschis albumul de artă despre melancolie, către locul căruia îi spunem viitor. Când deschid ușa de lemn a balconului, pătrunde înăuntru o boare de vânt. Balconul ăsta, care dă în spatele casei, aici e viitorul. Mă las pe vine sprijinit de perete și mă uit la clădirile de vizavi, zidurile mari, ferestruicile din depărtare și bucățica de grădină dintre clădiri, cincisprezece metri mai jos.

Când îmi termin de băut cafeaua o să vină și Anthi să se așeze lângă mine. Anthi poartă probabil cămașa veche în care pictează, iar eu o salopetă. Cojește o portocală, îmi întinde felii și primește la schimb biscuiți. Peste câteva minute ne vom scutura hainele de praf și ne vom apuca de lucru. Ascultăm glasurile din apartamentele de sub noi, glasurile unor vieți care curg paralel cu a noastră, rezultatele la fotbal, ora exactă, publicitate. Mâncăm feliile de portocală, ne ștergem zeama de pe bărbie, suntem fericiți. Încă nu știm că peste câteva luni eu n-o să mai stau aici, că iubirea noastră va deveni o fostă iubire, o crevasă întunecată în trecut din care n-o să înțeleg nimic nici după multă vreme.

θ

Deși n-am talent și îmi tremură mereu mâinile, îmi face plăcere să înmoi pensula în paharul cu apă, să iau acuarelă pe vârf și să trec cu ea peste foaia de hârtie. Animalele fantastice prind viață dacă întinzi la întâmplare mai multe culori pe hârtie, le lași să se usuce și apoi le adaugi câte două punctulețe. Așa capătă animalele ochi. Nu contează că nu e frumos rezultatul. Nu contează că nu aduce a nimic. Mirosul slab al pigmentului și culorile mă fac să zâmbesc.

Prima oară când Anthi mi-a arătat desenele ei eram în dormitor. A deschis tăblia secretaire-ului suspendat din colț. Din mișcarea asta a ieșit la iveală un sertar până atunci ascuns. De acolo a început să scoată ca prin farmec un desen după altul: o coadă de păun, o ploaie atomică, un peisaj oceanic cu bureți și corali multicolori.

– Ai fost vreodată pe fundul mării? am întrebat-o. Ce-ai văzut acolo?

– Nu am voie să spun.

– Cine nu-ți dă voie?

– Cu marea nu e de glumă.

Am arătat către corali și bureți.

– Păi și desenul ăsta?

A dat din cap că nu.

– Desenul e un peisaj din capul meu.

– Deci ai peisaje în cap?

– Fără număr.

Peisajele astea au și orar de vizitare?

Un zâmbet.

– Pentru tine da.

– Pot să mă plimb prin peisajele tale?

– Dacă plătești taxă de intrare.

Și și-a țuguiat buzele.

Mai târziu m-a invitat să facem un desen împreună. Cu o pensulă înmuiată în acuarelă a tras o linie pe o foaie de hârtie de împachetat, hârtia în care brutarul ne învelește pâinea. Cutele și pliurile foii n-o deranjează, „astea compun relieful”. Am ajuns să pictez și fără Anthi. Ea spune: „Când lucrezi cu acuarele privirea ta prinde o tentă de nevinovăție. Tot așa arăți dimineața când te trezești.”

A doua zi dimineața, în pat, încercăm să prindem expresia într-o poză. Ea mă trezește și îmi face imediat o poză. Eu dau din mână încolo și încoace pe post de salut.

Pe pernă deschidem o carte a lui Iuri Oleșa, traducerea în greacă a unei cărți rusești pentru copii: „Cei trei grăsani”. Urmăresc propozițiile cu degetul, din gură mi se înfiripă sunete grecești. Anthi îmi corectează pronunția. Dacă fac greșeli, repet iute ce spune ea și zic „Da, asta voiam să spun”. Apoi citesc mai departe. La capătul fiecărei propoziții traduc ce am citit sau întreb ce înseamnă câte un cuvânt. Ea explică în greacă. Dau din cap, chiar dacă n-am înțeles prea bine. Ei i se pare înduioșător că mă prefac mai deștept decât sunt. Asta e o sursă de miștouri și așa țin minte mai bine cuvintele noi.

Pe partea de sud a casei niște vânzători de vechituri au încropit o tarabă din bare care au văzut vremuri mai bune și o prelată soioasă, unde vând haine la mâna a doua cu doi euro sau mai puțin. Anthi caută printre cârpe rochițe pe care să le poarte la bairamurile prietenilor sau la premiere. Eu mă uit la articolele de bucătărie și la tipul care face slalom cu un căruț printre tarabe și clienți. Pe raftul de sus al căruțului clănțăne tot felul de sticle cu alcool. Gin, whisky, rom, raki. Dedesubt, pe tejghea, sunt înșirate sticle de răcoritoare și pahare. O găleată cu gheață completează barul pe roți. O cafenea ambulantă. Cred că scoate bani frumoși cu chestia asta. N-o fi având prea multe cheltuieli fixe și clienți se găsesc peste tot.

Venim aici în fiecare săptămână, ne strecurăm printre bunicuțele cu cărucioarele lor de cumpărături și rochiile lor șterse, bărbații în costume făcute ieftin la croitorie, cu pălăriile lor cenușii, și femeile în bluze ofilite. Suntem clienți fideli: taraba cu măsline, taraba cu portocale, standul cu mirodenii. Vânzătorii ne întreabă ce mai facem și noi le întoarcem întrebarea. Bine, bine, toată lumea face întotdeauna bine. Un rânjet, un zâmbet, o grimasă.

Pe străzile din jurul pieței stau pe jos țigani cu legume și fructe în pungi înnodate. Le vând cu jumătate din prețul celorlalți negustori.

– Sunt mai proaste fructele astea? întreb.

– Nu, sunt bune și fructele alea, zice Anthi, doar că sunt de furat.

Nu cumpărăm de la țigani, deși oferta e ispititoare și îți vine greu să treci pe lângă privirile lor cerșetoare. Pe drumul de întoarcere, fac listă cu ce ne mai trebuie: vinete, dovlecei, fasole lată. Și miere!

În ultimul moment înainte să urcăm în lift încărcați cu legume și fructe într-o grămadă de punguțe transparente de plastic, băgăm capul la brutar, care de 50 de cenți ne strecoară sub braț o pâine înfășurată în hârtie albă. Întotdeauna se bucură să ne vadă. Are două fetițe care se joacă toată ziua pe stradă sub supravegherea mamei lor, o cloșcă.

Mă întreabă dacă merg la mare, ce temperatură e în Belgia, dacă nu mi-e dor de familie și cum mi se pare cartierul. El personal nu dă doi bani pe cartierul ăsta, îmi spune aruncându-și șervetul peste umăr. E prea mare mizeria, sunt prea mulți drogați, prea multă criminalitate și uită-te și dumneata câți rahați de câine. În august se retrage în Evia, peninsula verde a Greciei. Din martie îl aud cum visează la cocktailuri pe plaja pietroasă, ochelari de soare, doar niște bermude de înot pe coapse și copiii cât mai departe în apă.

Thalassa pas? întreabă în timp ce îi comandăm o bucată de plăcintă cu spanac. Kalo bagno!

Uneori, după ce ne facem cumpărăturile la piață, Anthouli Penouli și cu mine mai luăm iute o spanakopita și sărim în mașină. Marea din jurul Atenei nu e cea mai sănătoasă, dar și o mare scârboasă e tot o mare.

Băgăm întâi cumpărăturile în frigider. Pe urmă urcăm în mașină.  Azi nu mergem la mare. O luăm, în Volvo-ul roșu din 1990, pe strada Nikopoleos. Mașina e de o vârstă cu Anthi. Ea conduce, mergem cu geamurile deschise. În mașină pătrund gazele de eșapament, o adiere și zgomotele orașului. Purtăm ochelari de soare și transpirăm pe pielea neagră a tapițeriei.

Mergem undeva, dar am uitat unde anume. Toate dățile când am mers cu mașina prin oraș se împâslesc în această singură dată. Ieșim de pe strada principală către centru. În față se vede Acropola. În dreapta niște străduțe de curve, în stânga cotești către Kipseli, unde e cel mai bun snack-bar din tot orașul. Poate că mergem către școala ei. Asta e, mergem către școala de teatru a lui Anthi și eu o să fac o plimbare pe acolo. O să-mi iau ceva de băut în cafeneaua în care mereu îmi iau ceva de băut. O să casc gura și o să mă rătăcesc printr-un cartier pe care între timp l-am învățat ca pe buzunarul meu. Apoi o să ne regăsim, când se va fi înnoptat de mult.

 Fragment din romanul „We houden zo van Anthi” de Vincent Van Meenen

 

 

Irina Kappelhof-Costea este absolventă de engleză, dar trăiește din 2003 în țări neerlandofone. În 2005 a terminat un master de lingvistică generală la Universitatea Amsterdam, iar din 2007 este traducător pentru Uniunea Europeană. Visează să traducă din literatura flamandă, fiindcă absurdul românesc și cel belgian s-ar înțelege perfect.

Foto: © Gaby Jongenelen Fotografie for CELA

 

 

 

Sumar Literomania nr. 183

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: