Poeme de Ionuț Manea

nu știu unde se duc cuvintele
dacă nu sunt biciuite

au fost serile topite precum feliile de cașcaval
au fost promisiuni
câteva jurăminte
salivă în exces
aș fi putut spune că „chipul tău a fost împresurat de lumina lunii”
dar sună ca dracu!
și văd asta în atâtea declarații
pe net/ pe hârtie
decrepit și dureros
să vezi pagini întregi cu neoromantism nevascularizat
lasă un gol în fiecare dintre tinerii poeți
prin care privim sălbatici și speriați/

tragediile au loc când nu se schimbă nimic
simt că-mi fuge pământul de sub picioare
nu mă sensibilizează nimic
sunt precum o sperietoare de păsări
imună și neînfricată.

Ciudat!

Ciudat! Este sânge pe pieptul meu
și sânii tăi primesc ajutor de la stat.
Pielea e aproape gata!

Încă sângerez și minunățiile pe care le avem la uscat
Se dilată și se-ntrec în această dilemă.
Respir greu și zilele-mi mor în brațe.

Am o prietenă rotundă care fuge de situații dificile;
și-o înțeleg.
Undeva, pe lumea asta, există o entitate care nu vrea bani.

Sunt un om neterminat și iubesc satul,
unde oamenii au metabolismul lent;
unde păsările cuceresc vârfurile neatinse ale arbuștilor;
unde căruțele ridică mici planete.

Probabil, undeva, există atât de multă liniște,
printre propoziții secundare, ocupate de forțele nevăzutului/
de cereri în căsătorie, drumuri la biserică, rugăciuni rupte din stern;
undeva se topesc tinerii la marginea lizierei
și noaptea linge resturile ca un câine.

S.T.

striațiile trecutului nu putrezesc
resturile noastre comune
fermentate de aceleași bacterii
vor fi la sfârșit împreună/

ne-au rămas doar mecanismele
cu care putem resuscita iubirea
restul e șaradă
în ritm de paradă
ne grăbim să fim diferiți
împărțiți
în atât de multe categorii/ seminții
și cu toate astea
fumezi pe terasă
tăcută și trasă
nu vrei/ nu poți să te mai întorci acasă.

P.S.:

sunt doar un cimitir
cu ochii bulbucați
un rest în care câinii
se lasă gâdilați