Poezie

Printre bolnavi

Dacă printr-o nefericită întîmplare ajungi într-un salon alb, unde va trebui să zaci într-un pat alb, înconjurat de alte paturi printre care se învîrt, la ore fixe, persoane în halate albe, atunci îți este dat să auzi tot felul de povești din viața confraților adunați între acești pereți. Se pare că, în momentele sale de suferință fizică, omul face destăinuiri dintre cele mai intime, cu o sinceritate absolută, împinsă uneori atît de departe încît frizează grotescul și absurdul.

Într-un asemenea salon cu multe paturi, găzduind bărbați de toate vîrstele și categoriile sociale, unul cu o statură uriașă, față roșie, ochi mici, lipsiți de gene, începu să vorbească, într-un moment de liniște, cu voce groasă, fără a se adresa unei persoane anume, ci tuturor, inclusiv celor care dormeau. Ar fi dorit chiar să se ridice, dar strădaniile sale erau inutile. Trupul îi era pe jumătate strîns în feșe, iar gîntul îi stătea țeapăn, într-un cerc de gips. Glasul răsuna bubuitor, făcîndu-i pe cîțiva să clipească nedumeriți și speriați.

– Măi fraților, nu mai am nici o răbdare, cum să vă spun, că stau aici întins ca un lemn căzut din căruță și nu fac nimic. Numai ursoaica aia e de vină, a reușit să mă apuce-n brațe și să mă strîngă de mi-a frînt toate oasele, nebuna, o fi crezut că-s urs, da᾿ o prind eu cînd mă întorc și-o fac praf cu cîinii mei, care nu erau acolo cînd m-am întîlnit cu ea. Eu am o mulțime de oi, moștenite de la tata, n-am nici o problemă, ascultați-mă pe mine, rezolv orice cu mieluțele mele, drăgălașele, încă de mic le-am îndrăgit. Și tata m-a dat la școală să devin învățat, numai că pe mine nu mă atrăgea deloc cartea și i-am spus lu’ tata să mă lase la oi, el însă nu m-a ascultat și atunci am hotărît să nu învăț nimic, să nu dau nici un răspuns pînă or să mă dea afară. Numai că ăia nu m-au dat afară, orice-aș fi făcut, și doar după cîțiva ani, adică după șase clase, am aflat că tata dădea cîte-un miel și-un burduf de brînză la fiecare început de an școlar. Sponsorizare, cică! Atunci i-am zis lu’ tata că n-are rost să-și rărească turma din cauza mea, mai bine mă ia cu el. Tata a fost de acord, dar zicea să fac măcar opt clase, că nu se știe, și uite-așa s-au mai dus doi miei și două butoiașe cu brînză. Pe urmă, n-am mai avut probleme. Acuma am doi băieți zdraveni, care pot face cîte școli doresc ei, n-o să aibă dificultăți la oraș, de nici un fel, aranjez eu totul, numai să-mi spună ce vor. Și-o aranjez și pe ursoaică, după ce mi-or lipi coastele!

Pacienții ascultau, unii ghemuiți pe sub pături, alții răsucindu-se fără astîmpăr, gemînd ușor. Pe noptiere zăceau farfurioarele cu orez fiert, de culoare cenușie. Majoritatea ascultătorilor oftau adînc, în timp ce-și imaginau dealuri și văi, scăldate în soare, cu turme de oițe drăgălașe și cu ciobani zdraveni care inspiră numai aer curat, un adevărat izvor de sănătate.

Poezie

Am întîlnit-o, întîmplător, într-una din după-amiezile pe care mi le dedicam plimbărilor pe aleile cu castani ale parcului central. Ea a fost cea care m-a strigat. Era tolănită pe o bancă într-o poziție nu tocmai decentă, cu picioarele adunate sub ea.

Pantofii zăceau răsturnați sub bancă.

N-am recunoscut-o din prima clipă. Abia după ce m-am apropiat, nu fără ezitări, mi-am amintit de fosta mea colegă de școală, una dintre cele mai frumoase fete din clasă, firavă, de o sensibilitate bolnăvicioasă, mereu cu o carte de poezii la ea, din care citea în fiecare pauză. Era pur și simplu îndrăgostită de Eminescu. Punea flori proaspete la statuia poetului, indiferent de anotimp, iar noi ne băteam joc de această pasiune a ei. Nu riposta niciodată, se înroșea doar și își acoperea ochii cu palmele.

M-am bucurat nespus să o revăd după atîția ani. Mi-a întins o mînă încărcată cu inele și ghiuluri și am observat, în fugă, că avea unghii murdare.

– Ce surpriză plăcută, am exclamat. Povestește-mi ce-ai mai făcut după școală? Cum îți merge? Pe unde ești? De ce n-ai venit la întîlnirea de zece ani?

Mi-a întrerupt avalanșa de întrebări printr-un plescăit zgomotos din buze.

– Dragul meu, zise, îmi merge foarte bine, ăsta-i cel mai important lucru. Restul sînt tîmpenii. Aiureli. Dar văd că tu arăți cam prost îmbrăcat. Ce-i cu hainele astea pe tine?

– Haine… am bîiguit eu, surprins de tonul ei.

– Lasă că-ți fac eu rost de niște țoale a-ntîia, mă liniști ea. Am relații babane. Numai că va trebui să-mi plasezi niște marfă.

– Ce marfă? am întrebat tot mai uluit.

– Ei, marfă bună, luată pe sub mînă. Nu se găsește pe toate gardurile. O să-ți pice și ție ceva, că doar nu te dau banii afară din casă. Și te știu băiat discret, doar am fost colegi buni de școală, nu?

– Și… poezia?

Întrebarea mi-a scăpat involuntar. A izbucnit într-un hohot de rîs strident și batjocoritor.

– Ce poezie! a exclamat ea, după ce s-a mai liniștit, nu-i bună nici pentru gîște. Uite aici numărul meu de telefon. Mă suni mîine după-masă. Stau singură și află că am o camera tare călduță-căldicică… o să-ți placă. Acum întinde-o, că trebuie să-mi vină un tip căruia nu-i place să mă vadă în companii masculine. Nu cumva să-mi tragi mîine clapa, că pe urmă mă apuc eu să te caut. Pa!

I-am sărutat mîna și mi-am continuat plimbarea pe sub castani, așteptînd să treacă ziua.