Geografia pustei

Nu întâmplător poate, ca un joc al destinului, în 2021, când COVID-ul eliberase cele mai negre temeri în foarte mulți dintre noi, a apărut și volumul „Jurnal de pustă” al scriitorului de origine sârbă Borco Ilin. Plasat la granița dintre ficțiune și autobiografie, „Jurnalul” lui Borco Ilin este mai degrabă cartea unei senzații, a unui sentiment concretizat prin imaginea „pustei”, a acelei întinderi geografice (și nu numai) fără un orizont salvator, în care depresia și singurătatea par singurii însoțitori fideli.

Prima parte a cărții este, dintre cele patru, cea mai apropiată de proză. Astfel, protagonistul, un tânăr vital, arătos, inteligent, încearcă prima evadare din pustă, atât din cea geografică – Valea Mureșului, Valea Timișului, dar și Timișoara –, cât și din cea sufletească. Mânat de un spirit de aventură specific tinereții, dar și de o anumită dispoziție sufletească, de o neliniște de care, vom vedea, nu va scăpa nici la maturitate, protagonistul nostru, în spatele căruia îl ghicim ușor pe autor, va fi angajat, la începutul anilor 2000, ca fotograf pe o navă de croazieră. Din cauza unei neatenții, ca s-o numesc așa (câțiva colegi români l-au văzut când a dăruit, la finalul unei curse, câteva fotografii unor turiști spanioli și l-au pârât șefilor), tânărul este debarcat în Casablanca de unde ajunge în Milano. Acolo, în Milano, cu bani puțini, în loc să se întoarcă în România, hotărăște să își găsească un job, însă trece prin diverse peripeții care îl fac să cunoască, într-un timp foarte scurt, lumea subterană, infracțională a orașului italian din care nu lipsesc, bineînțeles, nici românii. Mai mult, personajul nostru ajunge un vagabond care se spală în toaletele gărilor și mănâncă resturile găsite pe mesele de la MacDonalds. În cele din urmă, reușește să se întoarcă acasă, însă, măcinat de „prăpădul eșecului, al culpei, al tribunalului sinelui”, se va angaja din nou pe un vas de croazieră. De această dată, însă, povestea se va termina ceva mai bine pentru eroul (sau anti-eroul) nostru.

În următoarele părți ale cărții, protagonistul, întors din aventurile sale mediteraneene, pare a fi un om așezat, cu un job sigur la Muzeul Satului Bănățean, situație care nu pare, totuși, a-l mulțumi. Pusta, de data asta cea sufletească, îl încearcă în continuare cu neliniștile sale, cu dorinețele ei vagi, cu depresiile și nemulțumirile unui spațiu lipsit de orice fel de perspectivă. Când nu se aventurează cu motocicleta în cartierele decrepite ale Timișoarei, corespondează pe mail cu un personaj straniu, cu un prieten din tinerețe, Ilie Morcov. Impropriu spus „corespondează”, deoarece nu face decât să-i citească mailurile, care, în fapt, sunt niște însemnări întunecate, depresive, salvate de personajul nostru pe laptop sub titlul de „Temința”. Un joc, ghicim imediat, al autorului, pentru că numele Ilie Morcov nu este decât o deformare a lui Borco Ilin. În ciuda unei note de ilar (autoironică, în fond), Ilie Morcov este acea parte a sufletului care nu a putut, și probabil nu va putea niciodată, să evadeze. Este cel care vede viața doar ca un drum spre moarte, prin această pustă. Și numai prin această pustă. Și, vrând-nevrând, pare împăcat cu asta: „Acum m-aș duce un pic. Primesc moartea, ca să-mi cunosc puterea. Parcă tot viitorul mă ajunge din spate din nou. Temnița asta e bună cu mine. Mă scrie. Mă ferește de tot ceea ce nu am. Mă ferește de nimic.”

Pentru protagonist, de altfel, totul e o temniță, fie că e vorba de spațiul propru-zis, de lumea de zi cu zi, sau de spațiul sufletesc, sau, de ce nu?, de viața în sine, de ceea ce numim uneori destin. Mesajul mai mult sau mai puțin ascuns ar fi acela că fără pustă, fără „magia depresiei spațiului deschis”, nu am fi atenți nici la frumusețea vieții. Moartea (sau, mai bine spus, gândul morții) ca impuls al vieții – iată perspectiva unui pesimist optimist, așa cum se dovedește a fi în cele din urmă și Borco Ilin: „Am avut inteligență, frumusețe fizică, mediul propice de dezvoltare, șanse mari. Și o cu totul altfel de inimă. Am fost kind of special. N-am reușit mare lucru. Toată viața parcă m-am pregătit pentru moarte, pentru o moarte bună, frumoasă. Nu există moarte frumoasă. Nu există împăcare, acea împăcare care vine ca un n-ai încotro. Poate că viața trăită ca o senzație constantă a morții de mâine îți dă un șut să găsești frumusețea în orice. În frustrări, în neîmpliniri, în neaflări. Ce bună e nebunia. Dacă ar fi s-o iau de la-nceput, aș fi făcut totul la fel, dar altfel. Cumva la fel, dar altfel.”

S-ar putea spune că volumul lui Borco Ilin este mai degrabă o proză de atmosferă, o cartografie a pustei din afară și din interiorul omului, o radiografiere minuțioasă a sentimentului de gol, de vid. Cumva, probabil, nici nu ar trebui să surprindă un astfel de carte din partea unui autor exersat mai degrabă în poezie, cu titluri ca „Adio, gondolier, vin caii” (Brumar, 2009), „De azi se moare altfel” (Brumar, 2016) sau „Nescriși, nemuriți” (Brumar, 2020). Poet sau prozator, în română sau sârbă, pentru Borco Ilin scrisul rămâne doar un exercițiu intens și nu reprezintă un scop în sine – este vorba de un exercițiu de căutare nu doar a unui sens, ci și a unei limbi în care să poți exprima totul. Sau, cum scrie chiar autorul în textul introductiv al cărții, a acelei limbi „pe care să nu mor”, „limba-ta-mănușă”.

Borco Ilin, „Jurnal de pustă”, Humanitas, 2021