Proze scurte de Peter Bichsel (II)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Flori

Atunci şi-o imagina într-o florărie, cu un şorţ verde şi zâmbete de garoafă.

El ar intra şi ar întreba dacă aici se vând flori, iar ea se va speria şi va zâmbi şi va zice:

„Aproape numai flori”, şi el ar zâmbi de-asemenea.

„Da, văd”, ar zice el. Apoi ar întreba:

„Miros?”

Ea nu dă niciun răspuns. Ia în mână o floare galbenă, din vaza de alături şi o învârte între arătător şi degetul mre.

„Ce doriţi?” intenţionează să întrebe, dar renunţă.

„A întrebat – mirosiţi–”, se întreabă ea.

Situaţia mi se pare jenantă, gândeşte ea. În gând încearcă să-i şoptească ce-ar trebui el să zică:

-Aveţi multe flori aici.

-Iubiţi florile roşii.

-Ochiul boului îmi place mult.

-Cum se numesc florile acelea? – Dar ea uitase.

– Aveţi multe flori aici – eu iubesc florile, ar zice ea. Ochiul boului îmi place, ar putea el spune.

-Mai ales cele roşii, ar răspunde ea.

Iar ea ştie că ele miros, dar florile au un cu totul alt fel de parfum, asta de asemenea ştie.

„Florile miros cu totul altfel”, zice ea.

Şi el n-ar zice nimic.

Şi mai târziu ar întreba: „Ce faceţi aici?”, şi el ar răspunde: „Eu vând flori.”

„De ce nu au miros? zice ea.

„Sunt flori din hârtie.”

„Oh, sunt frumoase”, şopteşte ea.

„Dar n-au miros”, zice el.

„Mirosul nu se poate fabrica?” îl ofensează ea.

Sau el ar zice: „Eu expun flori din hârtie.”

„Oh, asta-i cu siguranţă greu”, zice ea, „mi-ar plăcea şi mie să pot, dar eu nu iubesc florile din hârtie.”

„De ce expun eu flori de hârtie aici?”, ar gândi el în timp ce pleacă.

Noiembrie

Se temea, iar dacă zicea cuiva: „S-a făcut mai frig”, aştepta consolare.

„Da, noiembrie”, zice celălalt.

„Curând e Crăciunul”, zice el.

Cumpărase petrol, avea un palton de iarnă, era îngrijorat pentru iarnă. Iarna eşti pierdut. Iarna tot ce-i înfiorător este posibil, război de pildă. Iarna poţi fi concediat, iarna răceşti. Te poţi păzi împotriva frigului, fular, guler ridicat, mănuşi. Dar s-ar putea face şi mai frig.

Nu foloseşte la nimic să zici acum „primăvară”. Vitrinele sunt luminate, ele înalţă, înşelător, căldură. Dar clopotele bisericilor sună. În cârciumi e cald, acasă copiii deschid fereastra şi lasă uşa deschisă, în prăvălie se uită pălăria.

Nu se observă cum pomii lasă frunzele să cadă. Dintr-odată nu mai au niciuna. În aprilie au, din nou, frunze, poate chiar în martie. Se va putea vedea cum se ivesc frunzele.

Înainte de a părăsi casa, îşi numără banii.

Zăpadă nu va fi, zăpadă nu mai există.

Femeile atinse de frig sunt frumoase, femeile sunt frumoase. „Trebuie să te obişnuieşti cu frigul”, zice el, „trebuie respirat adânc şi mers mai repede.” „ – Ce să le cumpăr copiilor de Crăciun?” întreabă el.

„Trebuie să te obişnuieşti cu frigul”, zice el către celălalt. „Da, s-a făcut mai rece, noiembrie”, zice celălalt.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)