Proze scurte de Peter Bichsel (IV)

Vă propunem, începând cu numărul 357 al Literomaniei, o serie de proze scurte semnate de prozatorul elvețian Peter Bichsel, în traducerea lui Radu Țuculescu. (Literomania)

Briceagul

Bărbatul fu arestat, apoi osândit. Apoi a stat în faţa unui funcţionar al închisorii şi şi-a golit buzunarele. Funcţionarul scrise: „Un briceag roşu cu două lame, un tirbuşon şi o şurubelniţă”.

Bărbatul zise: „O vară păcătoasă”. Era obişnuit să vorbească cu oamenii. „În cărţile cu amenzi nu există tarife pentru vară”, ar fi putut funcţionarul să spună. El n-a zis nimic. Ştia că cei doi doreau să vorbească. Regulamentul nu interzicea a da un răspuns, iar toţi noii sosiţi doresc să vorbească.

În faţa închisorii o fanfară interpreta acea melodie care unuia i se părea cunoscută. Melodia venea, arunca unele sunete direct în fereastră, devenea tot mai şoptită, până ce dispărea. Atunci bărbatul zâmbi.

Pentru funcţionar era cu totul altfel. Lucra de la 7 până la 12 şi de la 2 până la 6, o lungă zi de muncă.

„Şi o vară poate scuza totul”, gândea, poate, acum bărbatul. Zâmbi din nou.

Funcţionarul vorbi încet, ca pentru sine: „Un briceag roşu cu două lame, un tirbuşon şi o şurubelniţă”. Îl privi pe bărbat.

„Exact”, rosti bărbatul, poate n-ar fi trebuit s-o spună. N-ar fi trebuit să spună nimic. N-ar fi trebuit să facă nimic, n-ar fi trebuit să se lase prins.

Mulţi alţii n-au făcut nimic.

Marşul avu apoi şi ceva jenant. Singurul lucru care se putea face era să se stea pe loc; pentru că a merge fără a se gîndi înseamnă a păstra tactul. Dacă se gândeşte, se merge împotriva tactului. Ceilalţi observă aşa sau aşa. Ceilalţi ar dori şi ei să stea pe loc, nu se poate sta pe loc fără a fi observat. Nu se poate.

Funcţionarul lucra de la 7 la 12 şi de la 2 până la 6. Nouă ore e mult. Funcţionarul era prietenos şi avea o familie, afară, în faţa închisorii, şi un băiat, care cânta la trompetă în formaţia satului, şi în general pentru el totul era altfel. Nu este tocmai comod a i se lua cuiva briceagul, briceagul să fie înregistrat şi depus în cutia cu numărul 834. Asta o ştia funcţionarul şi o ştia bărbatul. Iar bărbatul zise: „O vară păcătoasă”, nu dorea să-i devină funcţionarului nesuferit.

Pământul e rotund

Un bărbat care nu mai avea nimic de făcut, nu mai era căsătorit, nu mai avea copii şi nici serviciu, îşi omora timpul reflectând, din nou, asupra celor ce le ştia.

Nu se mulţumea că avea un nume, dorea să ştie exact de ce şi de unde. Răsfoi, astfel, zile în şir, vechi cărţi, până-şi descoperi, într-una din ele, numele.

Apoi puse cap la cap tot ceea ce ştia, şi el ştia tot ceea ce ştim şi noi.

El ştia că taurii o iau la goană când văd baticuri roşii iar în Spania sunt toreadori.

El ştia că luna se roteşte în jurul pământului şi că luna nu are faţă, că aceia nu sunt ochi, nici nasturi, ci cratere şi munţi. El ştia că sunt instrumente de suflat, cu coarde şi percuţie. El ştia că scrisorile trebuie timbrate, că se circulă pe partea dreaptă, că e obligatoriu să foloseşti trecerile pentru pietoni, că nu e voie să chinuieşti animale. El ştia că se dă mîna când te întâlneşti cu o cunoştinţă, că se ridică pălăria când se salută.

El ştia că pălăria sa e din pâslă şi că are una din păr de cămilă şi că există cu una şi cu două cocoaşe, că cele cu două cocoaşe se numesc dromaderi, că ele se găsesc în Sahara iar în Sahara există nisip.

Asta ştia.

A citit, i s-a povestit, a văzut la cinematograf. El ştia: în Sahara era nisip. Nu a fost, de fapt, niciodată acolo dar a citit despre asta şi mai ştia că Columb a descoperit America pentru că era convins că pământul este rotund.

De când se ştia asta, el este o bilă, şi dacă se merge fără oprire drept înainte atunci se ajunge înapoi la locul de unde s-a plecat. Dar nu se vede că este rotund şi din această cauză oamenii n-au vrut, multă vreme, să creadă, căci dacă priveşti, el este drept, sau merge în sus ori în jos, e cu copaci plantat ori cu case acoperit şi nicăieri nu se arucieşte ca să semene cu o bilă; acolo unde ar putea-o face, pe mare, acolo pur şi simplu marea încetează a mai fi, se termină într-o linie, şi nu se vede cum marea şi cum pământul se arcuiesc.

Aşa arată, ca şi cum soarele ar urca, dimineaţa, din mare iar seara s-ar scufunda înapoi în mare.

Şi totuşi noi ştim că nu e aşa, soarele rămâne în acelaşi loc doar pământul se roteşte, pământul cel rotund, în fiecare zi o dată.

Asta ştim cu toţii şi bărbatul o ştia şi el.

El ştia, dacă se merge mereu drept înainte, după zile, săptămâni, luni şi ani se ajunge în acelaşi loc înapoi; dacă el acum s-ar ridica de la masa sa şi-ar pleca, ar sosi, mai târziu, din cealaltă parte iarăşi la masa sa.

Aşa e, se ştie.

„Eu ştiu”, zice bărbatul, „dacă merg drept înainte, revin la masa asta înapoi.”

„Asta o ştiu”, zice el, „dar nu cred, de aceea trebuie să verific.” „Am să pornesc drept înainte”, strigă bărbatul care nu mai avea nimic de făcut, pentru că cine nu mai are nimic de făcut o poate porni drept înainte.

Dar lucrurile simple sunt, totuşi, cele mai grele. Poate ştia asta bărbatul dar nu lăsă să se observe şi îşi cumpără un glob. Pe el trase o linie de aici în jurul globului ajungând cu ea înapoi tot aici.

Apoi se ridică de la masă, ieşi în faţa casei, privi în direcţia în care dorea să meargă şi zări acolo o altă casă.

Drumul său ducea exact peste această casă şi nu avea voie să o ocolească pentru că altfel ar fi pierdut direcţia.

Din acest motiv, călătoria nu putea, încă, începe.

Se întoarse la masă, luă o foaie de hârtie şi scrise pe ea: „Am nevoie de o scară mare.” Apoi se gândi că în spatele casei începe pădurea iar unii copaci stăteau taman în mijlocul drumului său drept; trebuia să se caţere în ei şi-atunci scrise pe foaia sa de hârtie: „Eu am nevoie de sfoară, am nevoie de colţari pentru căţărat la picioare.”

Când te caţeri te poţi răni.

„Am nevoie de o trusă medicală de buzunar”, scrise bărbatul. „Am nevoie de o umbrelă, bocanci de munte şi ghete de călătorit, cizme şi haine de iarnă şi haine de vară. Am nevoie de un car pentru scară, sfoară, colţari, pentru trusa medicală de buzunar, bocanci de munte, ghete de călătorie, haine de iarnă, haine de vară.”

Acum avea de toate; dar în spatele pădurii era un fluviu peste care trecea, într-adevăr, un pod, dar acesta nu se afla în drumul său.

„Am nevoie de o corabie”, a scris el, „şi am nevoie de un car pentru corabie şi o a doua corabie pentru ambele care şi un al treilea car pentru a doua corabie.”

Pentru că bărbatul nu putea, însă, trage decât un car, avu nevoie de încă doi bărbaţi care să tragă celelalte care şi cei doi bărbaţi aveau nevoie de încălţăminte şi îmbrăcăminte şi de un car pentru acestea şi pe cineva care să tragă carul. Iar carele trebuiau întâi să treacă peste casă; pentru asta e nevoie de o macara şi de un bărbat care să mânuiască macaraua, şi o corabie pentru macara şi de un car pentru corabie şi un bărbat care să tragă carul pentru corabia pentru macara şi bărbatul acesta are nevoie de un car pentru îmbrăcămintea sa şi pe cineva care să tragă acest car.

„Acum avem, în sfârşit , tot”, zise bărbatul, „acum poate începe călătoria”, şi se bucură pentru că acum nu mai avea nevoie de nicio scară şi de nicio funie şi nici de colţari pentru căţărat deoarece avea o macara.

Avea nevoie de mult mai puţine lucruri: doar o trusă medicală de buzunar, o umbrelă, bocanci de munte, ghete de călătorit, cizme şi haine, un car, o corabie, un car pentru corabie şi o corabie pentru car şi un car pentru corabia cu car. Doi bărbaţi şi un car pentru hainele bărbaţilor şi un bărbat care să tragă carul, o macara şi un bărbat pentru macara şi o corabie pentru macara şi un car pentru corabie şi un bărbat care să tragă carul pentru corabia cu macara, şi un car pentru hainele acestuia şi un bărbat care trage carul şi care poate să-şi pună şi el hainele în acest car şi hainele mcaragiului de asemenea; pentru că bărbatul dorea să ia cu el cât mai puţine care.

Acum nu mai avea nevoie decât de o macara cu care să treacă peste casă macaraua, o macara mult mai mare deci, pentru ea un macaragiu şi o corabiemacara şi o macaracorabiecar, un macaracorabiecartrăgător, un macaracorabiecartrăgătorhainecar şi un macaracorabiecartrăgătorhainecartrăgător, care-şi va pune, de asemenea, hainele sale şi cele ale macaragiului în car, pentru a nu fi nevoie de prea multe care.

Avea nevoie, deci, doar de două mcararale, opt care, patru corăbii şi nouă bărbaţi. Pe prima corabie vine macaraua mică. Pe a doua corabie vine macaraua mare, pe a treia corabie vin primul şi al doilea car, pe a patra corabie vin al treilea şi al patrulea car. Avea nevoie de încă o corabie pentru al cincilea şi al şaselea car şi o corabie pentru al şaptelea şi al optulea car.

Şi două care pentru aceste corăbii.
Şi o corabie pentru aceste care.
Şi un car pentru această corabie.
Şi trei care să tragă carele.
Şi un car pentru hainele trăgătorului de car.
Şi un trăgător de care pentru car cu haine.

Şi atunci carul cu haine se poate încărca pe corabie abia după ce aici se află un car.
Doar că pentru cea de a doua mare macara are nevoie de o a treia şi mai mare şi pentru a treia de o a patra, o a cincea, o a şasea, la asta nu s-a gândit bărbatul deloc.

Dar s-a gândit că după fluviu urmează munţii şi că peste munţi nu se pot transporta carele iar corăbiile nici atât.

Corăbiile trebuie însă transportate peste munţi deoarece după munţi urmează un lac şi ar avea nevoie de bărbaţi care să tragă corăbiile şi corăbii care să-i poarte pe bărbaţi pe lac şi bărbaţi care să tragă aceste corăbii şi care pentru hainele bărbaţilor şi corăbii pentru carele cu haine ale bărbaţilor.

Şi acum avea nevoie de o nouă coală de hârtie.

Pe aceasta scrise cifre.

O trusă medicală de buzunar costă 7 franci 20 rappen, o umbrelă 52 de franci, bocanci de munte 74 de franci, ghete de călătorie 43 de franci, cizmele costă ceva iar hainele costă.

Un car costă mai mult decât toate astea la un loc şi o corabie costă mult, o macara costă mai mult decât o casă, şi o corabie pentru macara trebuie să fie o mare corabie, şi o corabie mare costă mai mult decât una mică, şi un car pentru o corabie mare trebuie să fie un car uriaş, şi carele uriaşe sunt foarte scumpe. Iar bărbaţii vor să câştige prin munca prestată şi trebuie căutaţi şi ei sunt greu de găsit.

Toate acestea îl făcură pe bărbat foarte trist, pentru că între timp împlini 80 de ani şi trebuia să se grăbească dacă dorea să ajungă înapoi înainte de a muri.

Şi atunci îşi cumpără nimic altceva decât o scară mare, o săltă pe umăr şi o porni încet. Merse la cealaltă casă, propti scara, încercă dacă e în echilibru stabil şi urcă încet pe scară. Atunci, pentru prima oară, am înţeles că luase foarte în serios călătoria sa şi am strigat în urma sa: „Opriţi-vă, întoarceţi-vă înapoi. N-are niciun sens ce faceţi”.

Dar el nu mă mai auzi. Era deja pe acoperiş şi trăgea sus scara, o trase după el anevoie, spre coama acoperişului, o lăsă să alunece pe cealaltă parte în jos. Nici măcar nu se mai uită în urma sa când se căţără pe coama acoperişului şi dispăru. Nu l-am mai revăzut niciodată. Asta s-a întâmplat în urmă cu zece ani şi atunci avea optzeci.

Acum ar trebui să aibă nouăzeci. Poate a înţeles şi şi-a întrerupt călătoria încă înainte de a ajunge în China. Poate e mort.

Dar din când în când merg în faţa casei şi privesc spre vest, şi tare m-aş bucura dacă într-o zi ar apărea din pădure, obosit şi încet, dar zâmbind, în timp ce-ar păşi spre mine şi-ar zice: „Acum cred, pământul este rotund”.

Peter Bichsel s-a născut în 1935 la Luzerna. A crescut în Olten, a studiat la Solothurn și a lucrat, ca profesor, între anii 1955-1968. Acum trăiește ca scriitor și foiletonist profesionist. Este considerat maestru al genului scurt, miniatural. Volumul de debut „De fapt, doamna Blum dorește să-l cunoască pe lăptar” (1964) i-a adus consacrarea rapidă, punând pecetea originalității pe ceea ce înseamnă o povestire „bichseliană” în formă scurtă. Au urmat alte volume de povestiri (puține la număr, Bichsel fiind acuzat că-i cam „zgârcit” cu cititorii) și numeroase premii literare, printre care cel al Grupului 47 și premiul „Johann Peter Hebel”. „Eu cred – mărturisește Bichsel – că sensul literaturii nu constă în mijlocirea de subiecte, ci în aceea ca povestitorul să aibă suport. Oamenii au nevoie de povestiri pentru a supraviețui. Ei au nevoie de modele cu care să-și povestească propria viață. Numai viața care se poate, ea însăși, povesti este o viața plină de sens.” Și mai departe: „Eu doresc povestirii să-i opun povestirile”. (Radu Țuculescu)