În acest număr al Literomaniei, vă propun spre lectură un eseu semnat de prozatoarea italiană Elsa Morante (de specificat că romanul acesteia din 1957, „Insula lui Arturo”, care la vremea apariției a cunoscut un imens succes, a fost publicat de curând la Pandora M, în colecția „Anansi”, în traducerea semnată de Gabriela Lungu). Eseul a apărut în română în revista de literatură universală „Secolul 20” (nr. 200, 9/1977), în traducerea lui Ștefan Delureanu, cu titlul „Romanul, o imagine deplină a universului real”. Deși nu foarte original, totuși foarte interesant punctul de vedere al prozatoarei italiene, mai ales că aceasta nu se sfiește să includă în categoria romanului și unele volume de povestiri, după cum veți vedea citind textul de mai jos. Lectură plăcută! (Bozz)
Elsa Morante
Romanul, o imagine deplină a universului real
Pentru a evita orice neînțelegere, cred că e necesar să ne punem de acord chiar de la început asupra definiției romanului. Mi se pare, într-adevăr, că în această privință mai există unele convenții, cu totul exterioare, care limitează sau confundă judecățile. După opinia curentă, ar merita titlul de roman orice narațiune în proză care să fie legată în părțile ei componente de o tramă unitară și al cărei volum de hîrtie să atingă o greutate care să nu fie sub nivelul unui anumit număr de hectograme. Deci, în consecință, se întîmplă, că ori de cîte ori cineva a umplut trei sute de pagini cu nimicuri, sau a lungit pînă la alte trei sute de pagini o nuveluță plăcută, să fie considerat autor de romane. Pe de altă parte, din lipsa unuia sau a două hectograme, unele modele perfecte de roman sînt clasificate cu totul în alte categorii, așa cum ar fi de pildă „Stepa” de Cehov.
Roman ar fi orice operă poetică, în care autorul prin intermediul narațiunii inventate a unor întîmptări exemplare (alese de el ca pretext sau simbol al «relațiilor » umane cu lumea înconjurătoare) – să poată da o imagine deplină asupra universului real, și deci a omului, în realitatea sa.
În afară de aceasta, se mai întîmplă, de asemenea, ca după rigidele și uneori incoerentele determinări ale „ genurilor”, istoriile literare academice – atunci cînd tratează despre roman, să numere, de exemplu, printre romane – cum e și firesc de altfel –, „Măgarul de aur” sau „Don Quijote”, dar nu și „Eneida” sau, bunăoară, „Orlando Furioso”, care totuși, în substanța lor, sînt absolut niște romane adevărate, și ar trebui să fie studiate sub același titlu ca și primele două. Din punctul de vedere al artei construirii unui roman, nu are nici o importanță faptul că acestea au fost scrise în proză iar celelalte în versuri. Și în arta teatrului pot exista drame în versuri sau în proză, fără a se stabili în consecință, din acest motiv, două „genuri” distincte. „Livada cu vișini” aparține tot atît de mult artei teatrale ca și „The Cocktail Party”. În ceea ce mă privește, mărturisesc că sînt gata să consider, de pildă, roman chiar „Canțonierul” lui Petrarca sau „Sonetele” lui Shakespeare (pentru aceleași considerente pentru care numim printre romane „La Princesse de Clève” sau „À la recherche du temps perdu”).
Și cu alte ocazii mi s-a întîmplat să-mi expun raționamentele asupra unei teme similare. Mă veți scuza deci dacă, repetînd în parte lucruri spuse atunci, voi repropune aici o definiție a romanului care mi se pare corectă (dar pe care o dau, firește, prin ceea ce valorează ea): „Roman ar fi orice operă poetică, în care autorul prin intermediul narațiunii inventate a unor întîmptări exemplare (alese de el ca pretext sau simbol al «relațiilor » umane cu lumea înconjurătoare) – să poată da o imagine deplină asupra universului real, și deci a omului, în realitatea sa.”
Povestirea reprezintă de fapt un „moment” al realității, în timp ce romanul reprezintă o realitate. (Din motivul acesta, nu vom deduce totuși superioritatea poetică a romanului asupra povestirii! Nu e vorba de o calitate superioară sau inferioară, ci de un raport diferit cu universul întreg)
Nu trebuie să stabilim, evident, că opera poetică înseamnă prin însăși definiția ei o operă care prin realitatea obiectelor redă adevărul lor poetic: se înțelege de la sine că acest adevăr e unica rațiune a romanului, la fel ca și a oricărei arte în general. Integritatea imaginii reprezentate distinge evident romanul de povestire. Povestirea reprezintă de fapt un „moment” al realității, în timp ce romanul reprezintă o realitate. (Din motivul acesta, nu vom deduce totuși superioritatea poetică a romanului asupra povestirii! Nu e vorba de o calitate superioară sau inferioară, ci de un raport diferit cu universul întreg).
Trebuie să adăugăm, însă, că o culegere de povestiri, atunci cînd se compune, cu bogăția omogenă a părților ei, într-un întreg dezvoltat și armonios, are în mod cert valoarea unui roman. Astfel, să zicem, că „Scrisoarea furată” a lui Poe e o povestire; însă volumul de „Povestiri extraordinare” din care face parte „Scrisoarea furată” se poate identifica cu siguranță cu un roman ale cărui povestiri separate sînt tot atîtea capitole. Tot la fel, o mare parte dintre narațiunile izolate ale lui Cehov sînt în sine niște povestiri; dar culegerea cehoviană de „Povestiri” (chiar fără a mai lua în considerare pe acelea precum „Stepa ” sau „O istorie plicticoasă”, care sînt în sine niște romane), poate fi considerat un roman, deoarece prezintă un întreg sistem (sistemul cehovian) al relațiilor umane și al universului real.
Eliberat, așadar, de anumite scheme de prisos, și înțeles mai bine, potrivit originilor și rațiunilor sale poetice, romanul nu poate fi restrîns în tiparul unui gen literar stabilit de convențiile scolastice sau determinat de contingențe culturale. Înclinarea de a inventa istoria inepuizabilă a vieții e o dispoziție umană naturală, comună tuturor epocilor și tuturor țărilor.
Romancierul, la fel ca filozoful sau psihologul, reprezintă în opera sa un sistem propriu și complet al lumii și al relațiilor umane. Numai că în loc să-și expună sistemul în termeni filosofici, e predispus, prin natura sa, să-l configureze într-o ficțiune poetică prin mijlocirea unor simboluri narative. Orice roman ar putea astfel să fie tradus în termenii cu care se concepe un eseu sau o „operă de cugetare” de orice cititor atent și inteligent. (Dar din păcate, asemenea cititori au devenit foarte rari, și mai ales nu-i mai găsim printre critici). Și dacă e adevărat că anumite romane (spre deosebire de cele încredințate reprezentării pure) utilizează în structura lor moduri și forme categoric legate de genul eseistic, această deosebire nu o întîlnim numai în epoca modernă, ci în toate epocile. „Divina Comedie”, spre deosebire de „Iliada”, e un roman eseistic; și „Logodnicii” la fel, spre deosebire de „Familia Malavoglia”. Tot astfel cum astăzi romanul lui Musil e considerat un roman eseistic, lucru pe care nu-l putem spune despre cel al lui Hemingway; dar însăși coexistența valabilă a acestor doi autori ar putea pînă la urmă să dovedească că nu se poate stabili o precumpănire decisivă a unei forme asupra celeilalte în romanul contemporan.
Eu cred, într-adevăr, că alegerea între cele două forme depinde, mai mult decît de posibilele contingențe externe, de geniul care deosebește un autor de altul. Știm cu toții, de fapt, că rațiunea și imaginația se echilibrează prin natura lor în orice persoană umană în mod diferit; dar că prin armonia lor diferită, cele două funcții sînt la fel de necesare salvării și supraviețuirii fiecărei culturi.
Fără una sau alta din aceste două funcțiuni – deși echilibrate în mod diferit – e cu neputință să descoperim esența adevărată a lucrurilor. Și dacă romancierul – ca de altfel orice artist – se deosebește în special prin calitatea sa imaginativă, i se mai cere pe deasupra să fie înzestrat cu o judecată superioară. Altminteri nu i-ar fi posibil să organizeze în chip fericit în părțile sale componente acel mic model de arhitectură a lumii care se configurează în orice roman adevărat.
Această inteligență atît de necesară, se demonstrează însă, desigur, a fi cu atît mai generoasă și mai limpede cu cît ea nu trădează printre rîndurile paginilor prezența autorului, ci pare că se exprimă spontan din structura lucrurilor reprezentate, ca o proprietate firească a lor. Atunci se atinge cea mai încîntătoare frumusețe umană: aceea în care rațiunea se confundă cu grația. Și tocmai aceasta este frumusețea anumitor capodopere de pură reprezentare.
În această privință, e sigur că romancierii (chiar și eseiștii) nu sînt totdeauna conștienți de toate adevărurile pe care le descoperă, dar aceasta nu are în fond nici o importanță, deoarece adevărurile exprimate sînt dezvăluite pentru ceilalți, mai curînd decît pentru ei. Ceea ce contează, nu e conștiința mijloacelor sau a rezultatelor lor, ci fidelitatea dezinteresată în fața angajării unice: aceea de a întreba sincer viața reală, pentru ca ea să ne dea în schimb ca răspuns adevărul ei unic.
Această întrebare eternă a oricărui poet de pretutindeni e astăzi, mai mult ca oricînd, pentru romancier, o cerință imperioasă nu numai din punctul de vedere al inspirației, ci și al conștiinței sale. Și cu atît mai mult, deci, sună echivoc și distonant vocile anumitor mici recenzenți de romane cînd vorbesc arbitrar despre angajare și evaziune, dovedind cu sărmanele lor criterii doar deficiența lor critică și umană. Ei ignoră evident că un roman frumos (și deci adevărat) e întotdeauna rezultatul unei supreme angajări morale, că romanul fals (și deci urît) e întotdeauna rezultatul unei evadări de la cea dintîi și necesară angajare a romancierului, care este adevărul.
Adevăratul romancier nu trebuie să se preocupe și cu atît mai puțin să-și impună ca program să pară nou și modern: căci el este fără voia lui, chiar dacă nu reușește chiar de la început să pară astfel unora, celor inferiori în special, și cu toate că ei înșiși, să zicem, încearcă să nu fie. Și cum ar putea fi altfel, cînd el trăiește ca om evenimentele epocii sale, iar ca artist devine însuși centrul sensibil (cu voie sau fără voie) al vremurilor sale, al fenomenelor contemporane și al „relațiilor” înconjurătoare!
O experiență umană, trăită și exprimată cu sinceritate, e totdeauna unică și mereu nouă și valoarea adevărului ei e infinită, dacă reprezentarea ei e opera unui poet adevărat. Dar, ca experiență umană, ea e definită, de asemeni, în chip necesar de dimensiunile umane ale spațiului și timpului, și de aceea oricare ar fi mărturia sa, ea va însuma obligatoriu întotdeauna și realitatea definită a spațiului și timpului în care s-a exprimat. Un adevărat romancier, așadar, – oricare ar fi evenimentul sau destinul individual sau colectiv care oferă pretextul romanelor sale – va comunica întotdeauna, în mod absolut, generațiilor contemporane și viitoare și cele mai profunde adevăruri asupra „locului geografic” și a „timpului istoric” în care și-a consumat propria experiență umană.
Valoarea, chiar și istorică a unui roman, nu depinde de pretextele sale narative, ci de adevărurile sale. Îi revine inteligenței, libertății de gîndire și atenției contemporanilor meritul de a-și recunoaște propriile adevăruri trăite – ascunse sau nemărturisite – în reprezentările poeților lor. Fapt e că – asemeni tuturor dimensiunilor umane convenționale – și aceea a „timpului istoric” devine adesea (în mințile neeliberate) o prejudecată.
Eu mă voi feri totuși de această prejudecată contradictorie. Arta nu poate, din principiu, să adopte refuzul convențiilor. Simbolurile poetice, prin valoarea lor universală, sînt toate, în sine, niște convenții fără de care nici un adevăr poetic n-ar putea fi comunicat. Evenimentele istorice, inclusiv cele contemporane, au oferit în trecut bogate valori simbolice poeților: dovada e că s-a născut, de pildă, un poem ca „Război și pace”. Și fie ca anumite fenomene istorice atroce ale secolului nostru să poată deveni într-o zi simbolurile viitoare ale unor adevăruri evidente, demne de a fi întruchipate într-o valoare poetică infinită, atît pentru noi contemporanii cît și pentru cei ce vor veni după noi.
(Răspunsuri la ancheta revistei „Nuovi Argomenti” nr. 38—39/1959)
În românește de ȘTEFAN DELUREANU
Sursă foto aici
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu