Cronici Nr. 179

„Rx. Detroit”

Reach content for Google search „Ruxandra Novac”



După mulţi ani de la publicarea volumului de debut „Ecografitti. Poeme pedagogice. Steaguri pe turnuri” (2003), Ruxandra Novac a publicat o nouă carte de versuri: tot uimitoare, tot hipersensibilă, inconfundabilă, originală până la efectul insurgenţă, inocentă până la cruzime, la fel de surprinzătoare, de înnoitoare în limbajul poetic. Primul volum părea să unească impactul unui video şi cuvântul scris pentru a crea viziunea unei interiorităţi feminine compozite, trepidante, de o rară fragilitate şi de o şi mai rară autenticitate.

„Alwarda” este la nivelul următor, atât ca imaginar  artistic, cât şi la nivelul stilului. Aşa cum primul volum marca, alături de alte câteva nume ale colegelor de generaţie şi din jurul grupării „Fracturi”, expresia literară a anilor 2000, noua carte deschide o zonă neexplorată – sau aproape neexplorată – a poeziei de azi. Vocea Ruxandrei Novac se situează în proximitatea postumanului, sau acolo unde senzaţia tranzitează simultan spaţiul (post)industrial, vântul cosmic şi propria corporalitate. De o singurătate absolută, care ar fi înspăimântătoare dacă nu ar aduce, aşa cum face aici, acalmia, tăcerea unei lumi care pare să-şi fi epuizat resursele, să-şi fi trăit deja finalul, făptura  din aceste texte, jumătate spectrală, traversează spaţii largi ale planetei, „călătoreşte” de la Bucureşti până la Detroit şi până în Orientul îndepărtat, prelungindu-se, diseminându-se şi regăsindu-se apoi în gesturi, căderi şi „colţuri” sau „camere” sau oraşe devastate. „Liniile de fugă” sunt viziuni blând-dureroase ale descompunerii interioare şi simultan ale descompunerii lumii:

„Dimineaţa în noiembrie marea îşi aduce mizeriile ei, din california şi din canada direct în sânge. Insulele se îndepărtează una de alta, apa urcă încet în structură, cu capul dat pe spate, să fie luată direct în plin, ca un val de petrol, stricând istoria personală, inversând echilibrul. Un triunghi violet se întinde pe frunte, e întors pe jumătate, deviat de la structură, dar căutând-o, ars de lumină, cu disperare – cu disperare, pe faţă.

Desigur sunt sisteme de protecţie care se autogenerează şi cad. Direct în inima mea lichidă, în inima mea făcută din mătasea babilonului, răsfrântă pe margini sub acid. Într-o mişcare de la nord la sud, sub o rotiţă de fier care coboară pe stern, pregătindu-te pentru ce e mai rău, dar nimic nu e rău, o mișcare lentă care închide orizontul, foarte precisă, de la nord la sud, care arde siguranțele una câte una.”

Migraţia, turiştii, camera de hotel, gara, oraşul studenţiei sau alt oraş al lumii, cortul în deşert, cearşaful sau propria piele devin recipiente sufocate ale dorinţelor, stărilor, deznădejdii. „Rx” vine de la Ruxandra şi Detroit este imaginea unui oraş decăzut, aflat, cum spune autoarea, „în stază”.  Pentru Detroit, ca şi pentru Rx, nu se mai poate face nimic, în afara unei oglindiri hipnotice în propria conştiinţă hipertrofiată, care a înghiţit vechiul real pentru a naşte un univers trist, rece şi static:

„Din corturile încinse în deșert, și prin privire, cu oameni din lume. Americani înalţi şi boney, europeni aruncaţi în ei înşişi, middle easterni plutind deasupra bulevardelor, negrese din gări, distruse, transparente. Corpurile lor aruncate dintr-o parte în alta, spre cea mai pură vârstă – 47 – cînd liniile se unesc. Din corpurile lumii legate, electrice. Din dorințele sufocate, care ies prin piele la suprafață. Din deznădejde. Din distanțe. Din flashuri cu irealitatea intrând prin crăpături, încet, lăsând spațiu pentru realitate. Din jocul lor indigo. Din bayou, care te face să aluneci. Din neutralizator, care te întoarce. Din punctele dense. Din degradare. Din fragilitate. Din zilele de kerosen rupte de lume, ca un cocon sau ca un experiment crud. Din izolare. În mijloc cineva, cu încheieturile vinete sub forță, respirând calm, coborât din oglinda lunii în apă. Ghost town. Rx. Detroit.”

Rx este Detroit aşa cum în orice om se află întregul univers. Genială această imbricare a solitudinii interioare cu staza social-industrială şi cu sugestia sfârşitului lumii, într-un discurs liric discontinuu, emoţionant, obsedant. Cuvintele au devenit „semne” care alcătuiesc „legenda” unui univers lichefiat, încremenit, unde puţine tresăriri şi scurtcircuite mai pulsează în intervalul dintre real şi ireal. Postpostmodernismul despre care am uitat cu toţii că există şi în care, de fapt, încercăm să trăim se află cuprins în poezia Ruxandrei Novac. Actuală şi vizionară.

Ruxandra Novac, „Alwarda”, Editura Pandora M, 60 p, 2020
 Sumar Literomania nr. 179

Susține Literomania

Despre autor

Dorica Boltașu

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”. În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.