Flash fiction stories Nr. 179

Flash fiction stories – noiembrie 2020 (I)

Reach content for Google search „Flash fiction”



Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Pijamaua
Mara Stan

 

Avea două mâneci, doi craci, două buzunare și era formată din două piese. Nu-i de mirare că toată lumea vorbea despre ea la plural, deși ea era una singură. Pijama, nu pijamale. Dar nu făcea observație nimănui, chiar dacă uneori era derutant să nu știe dacă se vorbea despre ea sau despre altele, despre una sau despre mai multe. „Are you talking to me?” ar fi zis ea, ca De Niro.

În fiecare seară, pijamaua era scoasă de pe raftul ei din șifonier și îmbrăcată de o fetiță. Ada își punea mai întâi bluza roz cu guleraș alb și buline mici, apoi pantalonii largi, moi și plăcuți la atingere. Rozul era culoarea preferată a Adei, iar pijamaua se bucura că este preferata cuiva. Senzația aceea de confort, când Ada se cuibărea în pat, la căldurică, iar mama sau tata veneau să-i citească o poveste, era minunată. În fiecare dimineață, trebuia să se despartă de purtătoarea ei, deși cu greu, fiindcă Ada era mereu somnoroasă și mama era nevoită să tragă mult de ea ca s-o ducă la grădiniță. O alina faptul că, fără excepție, era împăturită frumos și așezată la loc, pe raft, unde aștepta cuminte până seara. Atunci, lua totul de la capăt…

Într-o noapte, s-a trezit cu o senzație ciudată. Nu era umezeala obișnuită din mașina de spălat și nici apropierea plăcută de pielea fină și caldă a Adei. Era altceva, ceva diferit, ceva… rău. Bumbacul ei era îmbibat și se strânsese. Pielea Adei dogorea, fierbinte. Pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. Din ochi îi curgeau lacrimi. Buzele i se uscaseră și abia reușeau să strige: „Mama!”.

În noaptea aceea, pijamaua nu a mai fost împăturită frumos și așezată ordonat pe raft, ci dezbrăcată în grabă și aruncată pe un scaun. A rămas acolo, martoră mută la toată agitația din casă, și încă mult timp după aceea, când nu s-au mai auzit decât cheia în ușă și ecoul sirenei. Întunericul s-a ridicat și s-a lăsat din nou, dar cele două bucăți de pânză mototolită tot pe scaun zăceau.

Într-un final, când credea că de neliniște și disperare o să se târască singură până la ușă, s-a aprins lumina și în cameră a intrat mama. Cu chipul tras, cu cearcăne sub ochi, s-a uitat pierdută în jur și a oftat. S-a lăsat în genunchi și a șoptit niște cuvinte în fața icoanei. Apoi s-a ridicat, a tras adânc aer în piept și și-a spus cu hotărâre în glas: „Trebuie să fiu puternică, să fiu ancora ei!”. A pus într-o sacoșă câteva haine, două dintre jucăriile Adei – o girafă mică și un tractor – și cartea cu povești din care îi citea în fiecare seară. A dat să iasă, dar a zărit pijamaua aruncată pe scaun și s-a întors.

Dacă pijamaua ar fi avut inimă, în clipa aceea i-ar fi tresărit. Avea să fie dusă și ea, în sacoșă, alături de celelalte lucruri necesare, la Ada ei iubită. Avea să fie reunită cu ea și totul să fie iar ca înainte. Mama a ridicat-o de pe scaun, a inspirat adânc mirosul de copil imprimat în ea, și-a șters repede lacrimile și a așezat-o la loc.

Dacă pijamaua ar fi avut gură să întrebe, ar fi aflat că mama se ducea să-și doneze un rinichi fiicei ei.

Dacă pijamaua ar fi fost făcută din carne și oase, s-ar fi perpelit ca o soră, ca o prietenă, ca un om.

Așa, însă, biată combinație de pânză, nasturi, pigment și ață, a rămas pe scaun, încremenită în așteptare.

 

Un Paris ostil
Doina Magheţi

 

Ea stă întinsă, cu ochii-n tavan, într-un pat alb de Ikea. Pândește respirația matinală a unui copil. Dincolo de ușă, la fel de curată și albă ca patul Ikea, se ascunde somnul nevinovat al copilului.

Camera e rece, Parisul e rece, ploaia-crudă.

Ea știe că n-o să-și facă freză chic la Salonul Frederique Caplain și nici masaj de înfrumusețare la Clinica de pe Rue Grenelle. E prea scump pentru buzunarele ei.

Pășește hotărât mai departe. Parcă și ploaia s-a mai încălzit…

În portmoneul cu dungi albastre i-a mai rămas fix cât pentru trei Turnuri Eiffel în miniatură, cadou pentru băieții de-acasă.

„Vine Dodo! Vine Dodo!” Asta se-aude prin toți pereții Terrei!

Duminică dimineața, Dodo se va trezi devreme și va pregăti delicioasele clătite cu dulceață de caise și ardei umpluți în sos tomat.

Savurossss! Savurossss!

 

Când inima ei se va rupe în două, n-o să simtă prea tare. Ea știe tot adevărul din Orwell…

Pe uscătorul din camera albă de lângă Ambasadă au rămas rochiile ei de vară, cămașa de noapte zbârlită și ciorapii roz ai fetiței.

 

Scrisoare pentru Lidia (III)
Ionuț Manea      

 

Și, nu știu de ce, asta a durat. Ca un ac imens care a trecut dintr-un punct în altul, fără scrupule, precum un metal rece. Aveam senzația că dincolo de geamul larg deschis mă repet la infinit, în aceeași casă, la aceeași masă. O serie nelimitată de posibilități, dar cel mai dureros aspect, aceste posibilități se repetau la nesfârșit, din lipsă de perspectivă. Și din lanțul acesta nu puteam ieși cu una, cu două. Eram prins de propriile mele slăbiciuni, de propriile mele limite, ca un organism setat să moară indiferent de deciziile luate în timpul relativ scurt care i-a rămas. Recunosc, în astfel de momente, Lidia, nici măcar la tine nu mă pot gândi. Sunt de nemișcat, ca o piatră fără conștiință, fără glas, mă reped acolo unde mă aruncă natura, strivit și flegmat ca un bolovan. Fie că sunt pe albia unui râu, fie că zac în temelia unei case, nimic nu trece prin matricea mea, nimic nu reverberează cu țesuturile mele, de parcă aș fi un lucru inutil, o masă de decor.

Sânii Ramonei erau mici și îndreptați spre lumină. Atât cât era ea, lumina desena conturul ei într-o manieră subtilă. Nu era un simplu trup, atletic, fără defecte, aproape perfect. În afara de asta, avea un miros plăcut, de lavandă și de mușețel. Era mai mult decât atât. Prietenia noastră veche se transformase  într-o luntre de lemn în care dormeam dezbrăcați și ne lăsam în voia curentului. Semnele ei de pe trup se lățeau, devenind râuri, și Ramona, cu ochii închiși de prea multă durere, se zbătea ca un pește prins în plasă. M-am gândit că așa trebuie să fie, că și peștele prins se zbate de plăcere pentru că a părăsit odată pentru totdeauna mlaștina în care și-a trăit zilele.

Oglinda în fața căreia juisasem de atâtea ori se comporta ciudat. Aburită de răsuflările noastre, trăia și ea momente unice, pe care le trăise și cu două săptămâni înainte. Niciodată nu reușisem să vorbim cu Marcel, deși acesta fusese planul inițial. Întotdeauna venea altcineva, de fiecare dată un necunoscut sau necunoscută, un mort fără lumânare, cu trupul găsit cine știe pe unde, într-o vâlcea sau râpă, departe de case. Și ne rugau ca niște copii să-i căutăm și să-i îngropăm creștinește. La început nu am vrut să credem și visele care au urmat, mai degrabă spus coșmarurile, ne-au convins în cele din urmă.

Fiecare linie era dreaptă și se termina într-un punct îndepărtat. Mâinile ei legate cu o sfoară, pe care o aveam tot timpul pregătită, se smuceau fără nici o șansă.  Și chipul ei era chipul tău reversibil, repetându-se la infinit.

*

Mama nu avea un loc al ei pentru bocit. Unde o apuca, acolo vărsa lacrimi ca o fântână. Dis-de-dimineață, am găsit-o în fânar. Strângea tare în brațe un balot și se zvârcolea ca o apucată. Deasupra ei se strânseseră câțiva demoni mici, cu țâțe și coarne, cum îi descria ea uneori seara la plită, și o judecau precum judecă felcerii bucata de carne, fiecare fereastră, fiecare glas, strâns legate între ele, perdelele trase și un puștan cu pantalonii în vine, gata să se reproducă, dornic și de neoprit. Iar fata care nu împlinise cincisprezece ani îi sugea penisul, încet, încet, apoi se pornea într-o fibrilație de nedescris, de parcă s-ar fi terminat viața atunci, în momentul acela. Așa făcea și frati-meu cu Raluca în spatele casei, văzusem eu cu ochii mei, așa ca două animale, cu ochii închiși, adormiți de plăcere. Și el o strângea tare de sâni, gata să-i rupă. Raluca nu zicea nimic, cu capul pe spate, se lăsa ca o păpușă în brațele lui încordate prin care sângele urca și cobora ca într-o mașinărie setată. În tot timpul acesta, mama gătea în bucătărioara ei, fredonând, fără să bănuiască o secundă că Raluca, în acel moment, sugea toată vlaga primului său copil, golindu-l de viață, ca o slăbiciune greu de stăpânit.

Dar nu am zis nimic, Lidia, nu pentru că mi-a fost frică. Nu am zis pentru că el era fratele meu mai mare, fratele meu mai bun decât mine, mai talentat, copilul perfect, ochii mămucăi mele, iar eu, un paria, un introvertit, care suferea în tăcere ca o moară veche și abandonată. Nu aveam cu cine vorbi despre asta, sper că mă înțelegi, măcar tu, draga mea.  De multe ori simțeam că nu fac parte din nimic, nu aparțin niciunui plan. O frunză în vânt, rătăcită pe cărările neumblate ale celui mai îndepărtat cătun, noaptea când câinii lătrau și păsările de noapte căutau mortăciuni pe câmp. Și am lăsat viața să curgă mai departe, deși știam cum se vor sfârși toate.

Sumar Literomania nr. 179

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.