Jurnal la babord

Sâmburii fructelor de mare

Când pereții cabinei începeau să se încline și să scârțâie, cărțile de pe rafturi să răpăie în cădere, iar mărunțișurile din sertare să se rostogolească după mișcarea de pendul a întregului ansamblu, anticipam totul în somn și inițiam strategii de echilibrare, îmi întindeam picioarele în V, stângul cu talpa proptită pe suprafața laterală a dulapului, mâinile depărtate de corp, în poziția știută a stabilizatoarelor de ruliu, și ceafa pe saltea, smulsă din căldura pernei. După aceste preparative, tot ce fusese somn nu mai era decât o stare de amorțeală, din care secundele și minutele erau eliminate, și nu-mi mai rămânea de făcut decât să întind mâna, să caut întrerupătorul de la căpătâi și, în cele din urmă, pata izbăvitoare de pe tavan. Păcat că, tocmai într-o astfel de noapte, drumul trasat pe hartă trecea pe lângă o insulă, încă una din cele multe în care n-aveam să pun niciodată piciorul. Pe vreme bună, le exploram cu binoclul, le dibuiam farurile și cronometram timpul dintre două spoturi. Apoi căutam în manualele Amiralității codul farurilor, citeam istoricul insulei, îi refăceam conturul, îi închipuiam vegetația, îi aproximam liniștea. Câteodată, vedeam un avion trecând la mare înălțime deasupra lor, și atunci îmi aminteam de povestirea citită cândva, cu un steward al cărui avion trecea, în drumul lui, pe deasupra unei insule. În monotonia orelor de zbor, omul ajunsese să-i presimtă apropirea și, de fiecare dată când o vedea de sus, prin hublou, își găsea confirmarea însoțită de o emoție caldă, nelămurită. Într-una din zile, omul se hotărî să se retragă și să trăiască pe insula aceea și, odată ajuns acolo, se apucă să aștepte avionul care trebuia să apară după orarul știut de ani de zile. Când veni vremea, auzi vuietul motoarelor supraturate și, la scurt timp, văzu o dâră de fum înfiptă oblic în mare.

Din prezentul cețos și transpirat al unei astfel de nopți, cu bufnituri și fulgere filtrate de nori negri, mi s-au ivit în fața ochilor frânturi de imagini asamblate ulterior în ceva ce devenea, de fiecare dată, un fragment al trădării, o înlănțuire repetitivă și coerentă de zâmbete și priviri admirative, de cuvinte ce-și câștigau sensul doar în prezența imaginilor, aceleași pe care le văzusem și altădată, dar în împrejurări și unghiuri diferite, când conformismul vieții în doi îmi amorțea sau îmi abătea mintea de la ceea ce simțeam nelămurit că era o minciună: minciuna mea, căreia refuzasem să-i găsesc un nume.

Despre insule aș putea să vorbesc la nesfârșit, căci au fost pasiunea copilăriei mele. Tata și mama îmi citeau povești și toate întâmplările reținute de memorie se derulau ulterior pe insule născocite de mine, în coordonate cu neputință de precizat. Se aflau în mintea mea, cu mirosuri și vegetații luxuriante, populate cu animale care îmi mâncau din palmă. Pe când aveam zece ani, părinții mei s-au înscris la o excursie cu „sindicatul”, pe Dunăre, și ne-au luat și pe noi, pe mine și pe fratele meu Alexandru. Defileul de la Cazane și Insula Adakaleh erau obiectivele-vedetă ale excursiei. Nava de pasageri pe care ne-am îmbarcat la Turnu-Severin a devenit, în ordinea capricioasă a memoriei, prima agresiune notabilă asupra sistemului meu de valori…

Îmi amintesc că nu m-am lăsat până n-am descoperit misterul acelui sunet grav ce copleșea și, la răstimpuri, umilea timpanele călătorilor: o pedală amplasată pe puntea de comandă, cu replici în borduri, care dădea drumul, chiar apăsată cu mâna, acelui muget de zimbru încolțit, însoțit de fuioare de abur. Navele din ziua de azi au sirene cu coduri complicate, stabilite prin convenții internaționale, acționate de un programator. Insulele mele sunt văzute întotdeauna din larg, pe hărți nautice – mai nou, digitale – sau pe ecranele radarelor. Mereu, însă, și pe cel al minții; cea mai ispititoare fiind, desigur, cea pe care n-am întâlnit-o niciodată. Iar când se întâmplă să intrăm în portul vreuneia dintre ele, trebuie să rămân (aproape întotdeauna!) la navă pentru recepția containerelor frigorifice cu calamari, creveți, languste și alte „fructe de mare”, despre care un românaș pricăjit m-a întrebat odată dacă au sâmburi.

În imagine: The Island drawing de Dietrich Schuchardt.

Despre autor

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc

Radu Niciporuc s-a născut la Cluj în 1950, într-o numeroasă și caldă familie de ardeleni, basarabeni și ucrainieni. Și-a petrecut patruzeci de ani din viață călătorind pe mări, muncind ca inginer la bordul navelor, citind, traducând și scriind scrisori prietenilor săi dornici să cunoască lumea. În 2003 înființează Editura Fabulator pentru a publica, cu banii câștigați pe mare, o literatură pe care niciuna din editurile comerciale nu ar fi publicat-o. Apare, astfel, în traducerea sa „Omul pierdut” de Ramón Gómez de la Serna, roman socotit de specialiști drept intraductibil. La Editura Fabulator hotărăște să publice și câteva cărți apropiate sufletului său, printre care: „Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges”, „Șapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares”, ambele de Fernando Sorrentino, sau „Fascinația cuvintelor” de Julio Cortázar și Omar Prego Gadea. Cunoscut ca traducător, dar și ca ofițer de marină, este invitat să scrie în 2008 un jurnal maritim în câteva numere ale revistei „Dilemateca”. În 2016, i-a apărut, la Cartea Românească, volumul de povestiri „Pascal desenează corăbii”, care a însemnat eliberarea de orice constrângere – interioră sau exterioară – a pasiunii lui pentru literatură.

Scrie un comentariu