Nr. 150 Traduceri

„Sărbătoarea Tuturor Sfinților a împletitoarei de coroane” de Hugo Loetscher

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem proza scurtă „Sărbătoarea Tuturor Sfinților a împletitoarei de coroane” de Hugo Loetscher, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză contemporană de expresie germană)”.

 

Hugo Loetscher
Sărbătoarea Tuturor Sfinților a împletitoarei de coroane

 

Veni, în sfârșit, sărbătoarea Tuturor Sfinților, veni odată cu un noiembrie cenușiu. Prăvălia cu zarzavaturi, Anna o îndoliase, acoperind fereastra cu o perdea neagră. Din șopron, unde-și ținea copilul parcă îngropat printre tot soiul de boarfe, duse coroanele în căruț, ale cărui roți le unsese încă de aseară. Coroanele crescuseră cât un munte. Atât de mult nu încărcase, cu zarzavaturi, niciodată căruțul; dar o coroană e mai mare decât o varză și mai rotundă decât o conopidă și mai deasă decât o legătură de ridichi. (În ziua aceasta nu mai umezi suprafața rubinie a podelei din hala de textile și nici nu mai șterse praful de pe birouri.) Când Anna își târî căruțul cu coroane de pe strada Berta pe strada Amtler, văzu cimitirul. Inima-i tresări de bucurie; mormintele erau aproape, iar coroanele vor dipărea curând. Cu o smucitură, trase de căruț, atunci muntele de coroane se înclină, se rupse sfoara și toate se rostogoliră la pământ, acoperind asfaltul. Anna le adună, certându-le: „De ce ați luat-o la goană? Groparii vă așteaptă, astăzi vor să fie bucuroși.”

Toate coroanele își găseau loc pe câte un mormânt. Pentru că un om în uniformă îi dădu de înțeles că licența ei nu-i permite să aibă un stand în fața intrării principale, Anna își va expune coroanele alături. Așa că își trase, din nou, căruțul de-a lungul zidului cimitirului, în direcția școlii. Pe trotuar era desenat un număr cu creta, și numărul se afla pe licența ei. Locul avea lățimea a patru pași simpli, atât avea la dispoziție pentru expunerea mărfii. În timp ce reflecta, ieși din brutărie proprietarul; trebuie să lase un culoar de trecere pentru cumpărători; unul îngust, dar nu are voie să blocheze accesul către brutărie cu coroanele ei. Anna privi brutăria, clătinând din cap. În galantar se zărea un urs din cocă ce ținea în brațe o ciocolată enormă, aidoma celor pe care le ronțăie copiii. Anna privi spre stânga. „Cel puțin nu sunt chiar ultima”, gândi ea; dar bărbatul care se așeză în stânga ei era un vânzător de castane prîjite. Iar în dreapta ei era o femeie cu doar câteva coroane, vindea mai multe buchete de flori, diverse aranjamente în formă de inimă ori ancoră. Cu această concurență dădu Anna o bătălie a florilor pentru cei întârziați care se mișcau pe culoarul ce ducea la cimitir, printre standurile cu flori și coroane. Doar sunetul clopoțelului îi alunga pe copii înapoi în clasă.

În timp ce la cel din stânga începură castanele să joace în fierbințeala sobei de tinichea, în timp ce bărbatul răsucea cornete din hârtie de ziar, în timp ce gospodine se poticneau de coroanele Annei, concurența celebră o inimă din mușchi de apă căreia Anna îi opuse o coroană din iederă. O ancoră cu găteli vechi intră în joc împotriva unei zade. Apoi intrară în dispută capsule de mac cu cornuri de brad. Trandafirul sălbatic voia să întreacă creanga de molift, iar hameiul de pe coroane de tuia se credea mai frumos decât scaitele argintiu. Funda neagră de hârtie creponată se împodobi cu un șnur auriu; se învrăjbiră garoafa cu dafinul. Tuf și buchet se-ncolăceau, crengi de dafin se ciorovăiau cu albele cale, frunzele cu acele de brad, lila cu negru, stejarul cu fagul și amândoi cu pinul. Doreau, cu toții, să ajungă pe morminte.

Coroanele Annei își găsiseră mormântul. Când, spre seară, îi mai rămăseseră doar două, îl rugă pe cel cu castanele să fie atent, o clipă, la căruțul ei. Luă cele două coroane; pe una se mișcau, degajat, conurile de brad, pe cealaltă se zărea, pe alocuri, împletitura. Anna se amestecă printre oameni, ca și cum ar fi dorit să participe la doliu. Doar că nu știa în ce direcție să o apuce, după ce trecu de poartă. Își spuse că sectorul vechi poate fi mai de folos. Era un loc ascuns în spatele copacilor. Acolo se aflau câteva morminte pe care nimeni nu aprinsese nici măcar o lumânare; sticlele fotografiilor erau crăpate, numele aproape ilizibile, numele anilor desfoliate pe crucile de lemn și căzute de pe cele din piatră. Aici depuse Anna cele două coroane care avuseseră mai mult de suferit când i se rostogoliseră, dimineața, din căruț. Când Anna se ridică, lângă ea stătea un bărbat tânăr cu o mustață subțire, iar peste jacheta groasă purta un fel de șorț verde; când își puse piciorul drept pe lopată, zâmbi. Fu primul gropar cu care Anna făcu cunoștință.

Groparul și bărbatul cu castanele o porniră înainte; mâncau castane prăjite, iar cojile aruncate de cei doi îi arătau Annei drumul. Anna și italianul care stătea la ea în gazdă trăgeau căruțul; în căruț dormea Else, învelită într-o pătură să nu o pătrundă frigul de noiembrie. Anna își prinsese în păr o floare – ochiul boului: o găsise în șopron și-atunci o consolă: „…pentru că nu ai ajuns pe vreo coroană, te vâr în părul meu”. Acum era împodobită; își înfășură șalul în jurul gâtului, puse mâna pe oiște, dar îl lăsă pe chiriaș să tragă. Micuța Elsa stătea în căruț încălzită de-o sticlă cu apă caldă. Anna îl invitase pe bărbatul cu castanele, iar groparului i-a spus să vină și el. Când îl întâlnise pe chiriaș în bucătărie îl întrebă ce face în seara asta. Până la urmă i-a invitat pe toți. Avea un buzunar plin cu monede pe care le zornăi atât de puternic încât bărbații o priviră aproape uimiți. Astfel o porniră toți trei. La poalele muntelui Uetli trebuia să se afle crâșma, știa Anna, iar bărbatul cu castanele dădu din cap, cunoște și el locul. Era mai departe decât cimitirul. „N-o să obosiți până acolo”, zise Anna zeflemitor în timp ce ridica coviltirul peste căruț. Peste terenul fabricii de cărămidă se-ntindea o lumină roșie, incandescentă; erau arse cărămizile. Groparul povesti despre oamenii grotelor. Dacă o ții așa pe partea stângă, nu-ți trebuie mult și ajungi la lacuri și la grote. Lângă o băltoacă plină cu mocirlă locuiește omulețul grotelor, un adunător de zdrențe care-i foarte bogat; își ascunde banii sub vechituri, are gâște drept paznici, pescuiește în mocirlă și trăiește hrănindu-se cu broaște, ar tebui asanate toate bălțile și astupate grotele. Abia spusese toate acestea groparul că și întrebă, speriat, dacă n-a vorbit cumva prea tare. „Ah! Da de unde!” strigă Anna, „sus, la sărbătoarea somnului!”

În stânga grohăiau, în dreapta erau fierți, iar la mijloc înjunghiați. La stânga era cușca, în dreapta bucătăria, la mijloc, cuțite lungi, ascuțite. Porci plini, rotunzi, cu picioare scurte se-nghesuiau unii într-alții; coapsele lor pline promiteau șunci gustoase, îndesate, ah, aceste animale de carne atât de bine crescute! Un servitor mână un porc cărnos, folosind cuvinte bine potrivite. Măcelarul fixă ciocanul pentru bătut piroane pe locul unde osul frunții e mai subțire, aproape de creier. Ciocanul șuieră, un ghimpe pătrunse în capul porcului. Fu înjunghiat, iar sângele care-i curse din gât fu adunat într-un lighean. Un tânăr începu să-l mestece cu un băț. Altul se apucă de răzuit părul, iar un al treilea cercetă apa din cazan dacă e destul de fierbinte pentru a opări animalele ucise. Botul și labele fură curățate; i se scoaseră unghiile opărite și se pregătiră funiile pentru a fi atârnat. De bara aceea unde se uscau rufele. În burta despicată, unul apucă intestinele și le extrase, eliberându-le de osânză. Apoi porcul fu hăcuit în două, fiecare jumătate stropită și se bălăngăni în felul ei, una mai avea coadă, cealaltă o ureche. Lângă fântână păși unul dintre măcelari; el ascuți un cuțit pentru oase și unul pentru curățatul mațelor; alături zăceau o toporișcă și un fierăstrău. Cei nou sosiți grohăiau în cușcă, holbându-se, parcă, la locul unde se omora, însângera și despica. Prin fereastra bucătăriei se înălțau aburi; o fată ceru, țipând: „Sânge!” Atunci îi învită Anna, împletitoarea de coroane, pe chiriaș, pe gropar și pe bărbatul cu castanele la masă.

Drept în sus ține Anna furculița, cu cotul rezemat de marginea mesei, iar în mâna dreaptă cuțitul. În fața ei, un castron cu cartofi fierbinți care, crăpați, sugeau untul topit; în jurul cartofilor, o coroană de sângereți grași, rotunzi și egal legați unul de altul. „Atenție!”, strigă Anna, „împung!”

Groparul și bărbatul cu castanele își mijiră ochii. „Înfingeți o bucată de pâine în furculiță”, îi sfătui fata care servea must. „Trebuie să stropească”, râse Anna și împunse; țâșnitura subțire, roșie, făcu o curbă deasupra mesei; supa tremură, atât de tare râseră cei din jur. Anna tăie mațul. „Farfuriile mici”, zise și puse la fiecare o bucată de sângerete. Groparul zdrobi cartofii, lovindu-i zdravăn, și-n final îi oferi Annei bucîți de ceapă prăjită drept garnitură. Atunci, ea apucă, cu trei degete, varza murată și depuse, în formă de grămpjoare, la fiecare câte o porție. Ospățul în cinstea morților începu. Nu cu furculița și cuțitu mânca Anna. Ea apucă o lingură și-o umplu cu vârf, obrajii i se umflară, se întinseră gata să plesnească; ochiul boului, care-i căzuse pe frunte, deveni umed. „Să-i odihnească în pace”, și Anna înălță paharul. Ciocniră. Bărbatul cu castane strigă: „Vivat!” Când Anna vru să știe cine să trăiască, bărbatul cu castanele își lipi paharul de buze și după câteva clipe de gândire se întrebă, cu voce tare: „Morții?”

Mațele de porc erau goale, iar stomacurile pline; aproape că începuseră să se certe, câte căni de vin au fost băute. Anna ținea copilul în poală și cânta: „Călărește, călărețule, călărește, spre Baden unde castelul strălucește…” Trăncăneala saturației începu. „Veni unul”, povesti Anna „care cercetă coroana pe toate părțile, și-n față și-n spate, păi, s-a mai văzut vreodată o farfurie care să aibă, pe dos, pictate flori? Așa i-am spus, părerea mea personală. Ce-și închipuie ăia, doar pentru că au câțiva morți în cimitir ne pot lua peste picior pe noi, împletitoarele de coroane, după cum le vine, taman când jalea-i mai mare?” Și groparul povesti despre înmormântarea anului; la patru capetele s-a cântat de câte două ori; îngâna melodia. „Unul era cât pe ce să scape funia, ar fi fost o poznă, un coșciug care se rostogolește în groapă și cincisprezece steaguri de jur-împrejur, dar cine-ar fi observat? Când coșciugul începe să coboare în groapă, majoritatea se află cu batiste la ochi, dar există, în sfârșit, un simț al datoriei, un mort e un mort și cu asta basta, are un drept al lui, să fie lpsat corect în groapă.” „Da”, confirmă bărbatul cu castanele, „e cu totul altceva să vinzi castane de ziua morților, decât vara, când bântui cu alifii vindecătoare, cu bretele ori piepteni prin ținut”. Anna zise: „Evident”, iar groparul fu de acord, iar bărbatul cu castanele clătină din cap. „Așa e”. Doar chiriașul nu zise nimic. Italianul își desfăcu gulerul și Anna îi zări părul de pe piept.

„Popice, Domnii mei!” Anna bătu din palme. Se ridică, traversă pista și se așeză lângă popice. Ridică regele din mijloc și râse. „Un model pentru coroană!” și-l puse la loc. „Fără dansuri nervoase, domnii mei”, și sări într-o parte. Bărbatul cu castanele aruncă iepurește, bila țâșni pe lângă cercul popicelor. Anna rostogoli bila înapoi și-și făcu palmele pâlnie. „Cine câștigă, mă primește cadou!” Bărbatul cu castanele aruncă din același loc. Se aplecă ușor înainte, inspiră și expiră zgomotos, balansă bila înainte și-napoi, cât pe ce să o scape apoi o rostogoli, vârtos, pe pistă. Groparul încercăprintr-o mișcare bruscă. Anna se înfioră când văzu cum apucă bila. El fixă un punct, făcu trei pași și aruncă bila cu un gest aproape sentimental, apoi se îndreptă din șale. Anna îi trimise bila înapoi. Era o partidă desăvârșită. Cei doi bărbați se certară. Groparul era pentru prinsul cu degetele desfăcute și amândoi împotriva prinsului cu mâna răsucită. Vorbiră despre aruncări de la înălțime și despre cele de jos. Anna arătă în mijlocul cercului de popice: „Veniți-i de hac regelui!”

Cei doi transpirau. Anna tresărea de fiecare dată când bila pocnea și începea să se rostogolească; se apropia, făcând o curbă la dreapta; se apropia, făcând o curbă la stânga. Gâfâind, amândoi bărbații se-ndoiau precum o coroană. Mereu le-ntorcea Anna bila. Și atunci apucă bila chiriașul italian și ochi. Popicele se-mprăștiară, explodară, se loviră între ele și cu ele împreună se rostogoli și regele. Atunci Anna nu mai înapoie bila ci veni personal cu ea până la linia de pornire. „Aceasta e cea mai frumoasă Sărbătoare a Tuturor Sfinților din viața mea!”

Povestirea face parte din vol. „Musca și supa”, ed. Diogenes, 1993

Hugo Loetscher s-a născut în 1929 la Zürich și a murit în 2009. A studiat filosofie, sociologie și științe politice. Un călător neobosit; în mod constant vizitează America Latină. Din aceste călătorii s-au născut cărțile de reportaje, dar și romane și volume de povestiri. Din 1969 a trăit ca scriitor și publicist liber profesionist.(Radu Țuculescu)

Susține Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), „Măcelăria Kennedy” (Cartea Românească, 2017), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia (traducător Gabriela Lungu), Cehia, Ungaria și Serbia, Germania și Israel, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Italia, SUA (traducător Mihael Mudure), Franta și Israel (traducători Paul Farkas și Itzhaki Moshe). „Povestirile mameibătrîne“ (Cartea Românească, 2006) a apărut la Editura Tarandus Kiadó, în traducerea lui Szőcs Imrével. Este cea de-a patra traducere a romanului, după cea în limba franceză, la Gingko Editeur, traducător Dominique Ilea, în limba sârbă, Editura Sezam Book, în traducerea Mihaelei Lazarovici, şi în limba cehă, Editura Dauphin, în traducerea lui Ladislav Cetkovský. Romanul „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009) a apărut la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, cu titlul „Stalin, mit dem Spaten voran!”. De asemenea, tot la Mitteldeutscher Verlag, în traducerea lui Peter Groth, a apărut și romanul „Măcelăria Kennedy” („ Metzgerei Kennedy”).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: