Cronici

Scrisori către un prieten din Vest

Răzvan Petrescu este, cred, unul dintre cei mai buni prozatori români contemporani, prea discret însă în spațiul public și în cel cultural. Proza acestui medic – care a renunțat la profesia inițială după 1990 –, descoperit în anii ’80 în cenaclul condus de Mircea Martin, are câteva calități rare în peisajul literar actual: umorul negru, (auto)ironia cu accente sarcastice, escamotarea tristeții și a disperării în scurte notații cinice și în (auto)persiflare, surpinderea absurdului din existența banală și sinceritatea liminală. Și foarte mult talent.

În anii ’80, între 1980 și 1984,  în timpul studenției, Răzvan Petrescu i-a scris celui mai bun prieten, Mihai Simionescu, emigrat în Occident, devenit, la Paris, Michel Simon, un număr de șaisprezece scrisori. În volumul din 2014, a adăugat la acestea încă două din corespondența de după Revoluție și un „cuvânt înapoi al destinatarului”. Aceste scrisori impresionează prin multe aspecte: întâi, dezvăluie o sensibilitate profundă, mascată de ironie, a unui tânăr foarte singur, în pragul deznădejdii: „Simt zilele cum trec. Se scurg ca o spumă, și nu-mi rămâne nimic din ele. Nu pot trăi. Prea m-am dedublat în ultimii ani ca să mai știu cine sunt eu cu adevărat, știu doar că îmi iubesc un «eu», pe celălalt nu. Unde mai pui că timpul a avut bunăvoința să mi se dedubleze și el, degeaba încerc să îl divizez cumva, face pe șarpele. Și mă strânge cu bunătate de gât”.  Apoi, exprimă o puternică legătură sufletească între doi prieteni care ajung să trăiască vieți diferite: unul rămâne în Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu ceaușist, pradă îndoielilor, spaimelor și depresiei, celălalt își construiește o carieră și o altă viață în Occident. Prietenului rămas în țară îi este foarte dor de cel plecat și își exprimă cu tristețe aceste sentimente: „Nimic nu se mai repetă. Așa că mi-e foarte dor de tine”. Cum spune Marius Chivu în postfață: „În literatura română există puține scrisori între prieteni așa pline de dragoste”.

Ce îi scrie Răzvan Petrescu, cel de la 20 de ani, prietenului său emigrat, care locuiește o perioadă în sudul Franței? Gândurile, stările, temerile, dorul, disperarea. Boala crâncenă și moartea rapidă a unui coleg, Andrei, intensifică sentimentele apăsătoare, solitudinea și senzația de absurd al vieții: „Stând în camera care mi se pare de trei săptămâni plină de lucruri importante. Stând și fiindu-mi frică. Pentru că m-am descoperit dintr-o dată îngrozitor de singur și de vulnerabil. Și atunci a venit furia. Și furia m-a făcut să-mi cumpăr discuri ca să nu mă mai simt atât de îngrozitor de singur și mi-am umplut camera cu sunete…”. Scrisoarea 5, în care îi povestește lui Mihai înmormântarea colegului, chipurile celorlalți, ale mamei lui Andrei, ale iubitei, propriile sentimente greu de exprimat, atmosfera straniu-tragic-absurdă care reverberează asupra întregului peisaj, asupra orașului, asupra lumii devine, prin toate acestea, proză de cea mai bună calitate, chiar dacă nu asta a fost intenția: „Cum stăteam acolo, toți cam de-o vârstă, răsfirați cenușiu în jurul mormanului de coroane. În blue jeans  și ghete. Unii sprijiniți de copaci, alții așezați pe lespezile din jur, respirând în marele oraș al morții, decupându-ne în nemișcarea noastră, caligrafic, pentru totdeauna, în cap și în globii ochilor, fata aceea cu ochii înroșiți, băieții aceia cu părul lung și neîncrederea săpată printre firele de barbă, tipul ăla cu ochelari care plângea, și fata aceea încremenită cu capul întors și cu părul căzându-i lung și trist de o parte și de alta a feței, întoarsă mut spre zgomotul pământului peste Adrian, așa cum se sprijinea ea de o cruce albă, înaltă, de marmură, cu mâinile în buzunare și teniși albi și plângând chiar dacă nu se vedea.”

Ce face un tânăr ca Răzvan Petrescu în anii ’80? Ascultă muzică – Bach, Chopin, Grieg, Mozart; Ceaikovski, Cohen etc. Pleacă în excursii la munte. Învață pentru examene, ca să termine facultatea printre primii. Fumează, bea. Face dragoste cu iubita lui, are îndoieli dacă să se căsătorească sau nu cu ea. Doarme. Citește – Celine –, începe să scrie și își dorește să devină scriitor. Toate acestea cu o încordare interioară care vine din presimțirea că timpul e scurt și „lumea potrivnică”, așa cum ar zice un alt mare prozator.

Ce nu poate spune un tânăr ca Răzvan Petrescu în anii ’80, în scrisori expediate în Occident care erau, de regulă, deschise de Securitate? Cred că sinceritatea legată de viața personală, privată este (aproape) totală în aceste texte. Ce ar fi vrut cu adevărat să transmită prietenului din lumea liberă despre evoluția socială din țară transpare uneori esopic, din paragrafe precum următorul: „Ce mai construiește bucureșteanul. Tobogane. Tobogane înspăimântătoare cu cuie pe margini, pentru sfâșiat mânuțele copiilor. Locul de aterizat e câte-o țeapă micuță într-o baltă. Scrîncioabe. Copaci de plastic. Mici trompete roșii, pentru cîntece de o secundă. Etc.”.

Gândindu-l acolo, în lumea la care cei rămași în Est nu pot decât visa, Răzvan trăiește sentimente complicate și amestecate, de bucurie pentru prietenul care se poate realiza într-o societate mai bună, liberă, de tristețe că și-a pierdut confidentul și sufletul care îl înțelegea, de admirație, de nostalgie și de furie ș.a.: „Te admir, te invidiez și te deplâng, tapir fără dungi. Tare mult aș vrea să stau de vorbă cu tine, să mai treci duminica pe aici, te-aș lăsa să-mi mănânci mâncarea, am bea sticle întregi de votcă, am fuma până-n zori, m-aș lipsi chiar de somn, o noapte. FUTU-I PIZDLE MĂ-SII. Îmi lipsești”.

În excelenta postfață, Marius Chivu observă că: „Literatura ulterioară a lui Răzvan Petrescu își are rădăcinile în tot acest teatru al absurdului înscenat stilistic în lamentațiile lirice ale tânărului medicinist meloman («sunt invadat de absurd, îl ascult»). Derizoriul biografic, tragicomicul existențial, fracturile logice, verva narativă, referințele culturale, autoironia și umorul negru – toate se regăsesc aici, în această carte tristă, plină de umor și dor”.

 

Răzvan Petrescu, „Scrisori către Mihai”, Editura Curtea Veche, București, 2014, 144 p.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu