„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XXVIII)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a douăzeci și opta parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

31

Nu erau uraganele lui Joseph Conrad, nici furtunile descrise în Odiseea. Erau nemărginitele, mânioasele blesteme ale Alpilor. Furtuni fără milă. Maşini puternice, tăvălugi şi ciocane uriaşe, îngrămădind întunecimi, pictând întunecimi. Îndeobşte, ceea ce începea ca din senin, ca dintr-o rază de soare, cu o pufăire de vânt, mirosea a sfârşit de lume, a violenţă evidentă. Dintr-odată gravitaţia era anulată, pietriş, fân, frunziş, crengi. Dar şi ţigle se ridicau în aer. Apa din ţevile fântânilor, fiecare zgomot, vorbă, chemare, ţipăt, zburau în bucăţi zdrenţuite. Casa începea să bocească, ferestrele şi uşile se loveau cu zgomot. De necrezut ce sălbatică putea fi o asemenea vreme. Existau momente când stânci întregi erau presate şi zdrobite de-o monstruoasă energie. Neîntreruptele, şuieratele fulgere, exploziile de pucioasă, tunetele cu ecourile lor rostogolite la nesfârşit, pumnii de apă, toate acestea mă transformau într-o pisică speriată care se ascunde sub masă. Acolo şi rămâneam, făcându-mă cât mai mic. Ca un animal fără blană, aciuiat sub stejari masivi, cutezam a-mi face gânduri despre putere şi neputinţă, despre aroganţă şi îngâmfare. Fără îndoială, era de ajuns o singură astfel de furtună şi gata cu noile veşminte ale împăratului, gata cu pretenţiile de strălucire şi splendoare.

Urmările acestor lecţii erau devastatoare. Ce înainte era un mândru brad acum zăcea scos din rădăcini. Ce înainte era un sprinten pârâu se transformase într-o bestie ce împingea prundiş şi noroi în sate. Mama natură se aşeza, de bună voie, cu fundul ei din pământ peste ordinea noastră. E stupefiant cât de repede şi surprinzător de uşor îşi revenea pământul după asemenea apocalipse şi cum totul îşi reprimea locul, chiar şi cel mai speriat animal, cu pielea cea mai subţire. E bine, totuşi, să ai o piele de încredere.

Mă gândeam că, uneori, n-ar fi fost rău să fi venit aici ca un om cu piele de capră, de exemplu, ori să mă plimb prin împrejurimi acoperit cu păr de bivol. Şi dotat cu crengi, acoperit de scoarţă ori de muşchi să fi fost, ar fi avut farmecul său. Şi, desigur, ar fi fost frumos să fi avut frunze cu nervuri paralele ori în formă de pană şi să fluturi în bătaia vântului de sud-vest. Dar aveam un corp cu piele. Un corp cu un contur însufleţit, de departe semănând cu o insulă crăpată, o insulă uneori deasupra vântului, alteori departe de vânt.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)

Photo by Karsten Würth on Unsplash