Atelier Literatura la feminin Nr. 205

Sfârșitul lumii




Era o vreme ploioasă de mai, obositoare. Adormea repede, în asemenea zile, la vreun serial despre sfârșitul lumii, cu laptopul în pat, înainte de a-l stinge. Se oprea singur. Ziua încerca să-și aducă aminte ce a văzut. De cele mai multe ori nu reușea. Doar când pătrundea din nou în poveste se limpezeau lucrurile. E reconfortant să vezi cum întreg Pământul dispare sub nămeți și ghețuri. Sub apele care mătură totul în cale, la ciocnirea cu vreun asteroid. Cum intră într-o eră de fier ruginit și cenușă, postapocaliptică. Plăcere și mai mare e când se crapă șoselele, câmpurile, munții, la deplasarea plăcilor tectonice: în hăul din adâncuri dispar zgârie-nori, mașini și aproape toți oamenii, căci lumea nu se sfârșește cu adevărat niciodată. Ah, frumusețea vizuală a sticlei împrăștiate în mii de cioburi și a pulberii irizate de o lumină crepusculară! În seara aceasta amenințarea fusese alta. O explozie solară pârjolea Terra și ultimii oameni zburau într-un avion dintr-o parte în alta, pe trasee unde era tot timpul noapte. Deturnat de un ofițer NATO, avionul care trebuia să ajungă din Spania în Rusia ajunge, până la urmă, în Bulgaria, unde se afla un buncăr construit de mult pentru salvarea omenirii. S-ar putea spune că o asemenea dependență avea legătură cu nevoia arhetipală de catharsis, care se manifestă diferit de la o epocă la alta. În postistorie, Arnold Schwarzenegger gonește cu motocicleta spre Oedip și frânează spectaculos exact în momentul fatal, când nefericitul căutător al adevărului se pregătește să comită o violență teribilă asupra propriei persoane. Sau spre Medeea, ucigătoarea de copii.

A adormit întrebându-se ce caută ultimii oameni în Bulgaria și s-a trezit brusc la miezul nopții cu aceeași întrebare în minte, ca și cum nu s-ar fi putut scufunda în somn, fără să găsească un răspuns. Geamurile zăngăneau sau poate nu, nu era sigură, le auzise, totuși, dormind. O durea măseaua. Un nerv se încăpățâna de trei săptămâni să trăiască, în ciuda arsenicului și a altor substanțe biocide. Avea personalitate. Rezistență, caracter, discreție, dorința înduioșătoare de a fi viu. Nu protesta decât atunci când medicul îi turna anestezicul în cap, durerea devenea acută, invazivă. O copleșea mila pentru ființa minusculă din gură care nu voia să moară. S-a ridicat din pat să se uite afară. Nu se vedea nimic, era întuneric, nicio fereastră luminată, niciun far pe bulevardul din apropiere, bezna originară, chaosul de dinaintea cosmosului. Ploua mărunt, câte-o picătură cădea la intervale rare pe pervazul umed. Simțea în tălpile goale un fel de trepidație ușoară, parcă mergea pe valuri. Apartamentul de două camere de la etajul șapte dispăruse și se trezise în oceanul primordial, în care s-a ivit viața sub forma unor molecule de aminoacizi pentru ca, mai târziu, să capete o diversitate uluitoare, imposibil de acceptat rațional, prilej de fantezii iraționale. Era o liniște ciudată, nu se auzea nimic. Doar sunetul ușor al ploii interminabile, ca-n toamnele târzii ale copilăriei, când nu era nici țipenie pe uliță și intra în băltoacele din apropierea porții. Nici măcar țiuitul țevilor de la calorifer. Poate era prea devreme. Da, era ora zero și câteva minute, așa arăta telefonul, ceasuri nu mai avea de mult, renunțase la ele fără să-și dea seama. Golul din tuburile noi de aluminiu căpăta glas abia pe la trei, o chemare a zorilor încă departe, când și insomniacii adorm. Falșii insomniaci. Aceia adevărați nu dorm cu anii. Niciun serial, oricât de palpitant ar fi, nu-i face să uite. Sosise ora de grație, când sfârșitul și începutul se confundă. Calmă, minunată. Nu mai e nimic și, totuși, e. Lumea călătorește stând cuminte în pat prin vise naturale sau artificiale. O învăluia liniștea din adâncuri a somnului, când din întuneric s-a auzit o chemare la drum, imperativă, copleșitoare, devorând cu toată pofta ei de viață obscurele, neauzitele și atât de odihnitoarele zgomote ale nopții, pe fundalul triumfal al bătăii ritmice de boxe:

Рrіnțеѕа рrіnțеѕеlоr,
Rеgіnа rеgіnеlоr,
Наі, hаі сu mіnе, hаааі,
Рrіn Маldіvе șі Dubаі,
Наі, hаі, рrіnțеѕа mеа, dа, dа, dа, dа,
Undе vrеа іnіmа tа,
Наі, hаі сu mіnе, hаааі,
Рrіn Маldіvе șі Dubаі…

Hai, hai cu mine, haaai…

#CitesteCuVoceTare​ 13

 

Susține Literomania

Despre autor

Dumitrița Stoica

Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.