Flash fiction stories Nr. 205

Flash fiction stories – iunie 2021 (I)




Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

         Nenorociții
         Emilia Crosman

 

-Nenorociților! Mereu vă îmbolnăviți când Compania are nevoie de voi și mai vreți și medicale. Nu v-am spus eu de anul trecut să nu mai cereți așa ceva?(Să vă fie clar: e o inițiativă personală. Să nu cumva să umblați cu baliverne pe la televiziuni!) Leneșilor. Să vă fie rușine! V-am spus că nu aveți voie să lipsiți de la muncă din cauza unor prostii de genul ăsta: preinfarct, atac cerebral, comă diabetică… numai scuze. Vreți să chiuliți ca la școală, dar nu vă merge cu mine. Am eu ac de cojocul vostru! Dacă e nevoie, vă iau de guler și vă scot cu mâna mea și din mormânt. Vreți și-n căruță și-n teleguță, cu banii-n portofel și cu bronz pe obrăjel. Nu tolerez asemenea comportament. Demisia, m-ați auzit? Să vă dați demisia dacă vă este greu să munciți! Concedii, le trebuie mereu concedii…

Doamna X., cea mai temută șefă din Compania Y., a plecat din Sala de Consiliu trântind ușa după ea. Mărșăluia pe hol ca un comandant de oaste: dreaptă (țeapănă ca o scândură), amenințătoare și mecanică prin excelență – nu schița nici măcar un zâmbet. Mergea apăsat, cu o vădită hotărâre, lăsând în urma ei un parfum amețitor de iasomie și zgomote enervante de tocuri care păreau niște lovituri dure de ciocan. Era atât de supărată, încât nici măcar nu a auzit contabila când a salutat-o politicos, cu vocea gâtuită de emoție. Tot mergând așa, dusă pe gânduri și cu sprâncenele încruntate, a comis o eroare: a ales să coboare pe scări, în loc să ia liftul așa cum făcea de obicei (mai avea de dus niște răfuieli și cu alte echipe și intenționa să-i ia pe toți prin surprindere, căzând pe capul lor ca un fulger). În timp ce cobora agresiv și cu determinare, i s-a rupt tocul și a alunecat pe scări. Dosarele i-au căzut din mâini și a plouat cu foi pline de semnături, ștampile și tabele, poate prea multe tabele. A urlat cu toată puterea după ajutor: Ajutooor! Faceți ceva! Moooor. Văzând că nu e nimeni prin preajmă, s-a ridicat și a plecat șchiopătând spre biroul ei. Apoi, cu un rictus de scârbă pe față, a eliberat de pe buzele ei subțiri și vineții câteva cuvinte de-a dreptul grobiene. Odată ajunsă acolo, și-a dat jos ciorapii (se rupseseră și erau plini de sângele care picurase din rana de la genunchi) și a cerut secretarei să-i facă legătura cu Doamna Mare, după care și-a tamponat genunchiul julit cu tinctură de iod, a suflat tandru peste rană și a lipit, cu o deosebită delicatețe, un plasture…

-Alo! Bună ziua! Doamna X. la telefon… Da. Da. Desigur, rămâne cum am stabilit… Monte Carlo. Vă aștept diseară la aeroport. Mergem împreună. Chiar azi dimineață mi-a fost aprobat concediul de odihnă. Ne vedem acolo. Numai bine!

                                                                                        

 

 

Karma, bat-o vina…
Neculai Florian

 

Zorii se ivesc leneși pe sub perdeaua de la ultimul etaj al spitalului. Jason se luptă să adoarmă, dar ceva parcă nu îi dă pace. Se trezește și se ridică nesigur din pat, chinuindu-se să își aducă aminte cum a ajuns acolo. Și mai ales când? Să fi trecut ore, zile, săptămâni?

Doctorul bate puternic la ușa și intră cu o mină îngrijorată. Înainte de a rosti vreo vorbă, așează pe masă un ziar, pe a cărui primă pagină se observă o fotografie și un titlu mare – Catastrofă feroviară, un singur supraviețuitor!

-Sunteți un norocos, domnule Morris. Să scapi cu viață din așa ceva nu e lucru puțin. Nu mulți se pot lăuda…

Cu resurse de care nu se credea capabil, pacientul smulse ziarul și citi pe nerăsuflate. Într-adevăr, se pare că trenul cu care călătorea avusese un accident treibil în apropierea unui pod, iar el era singurul dintre cei aproape 250 de călători care, în mod miraculos, supraviețuise. Nu o făcuse nici măcar personalul trenului…

-Iar veștile bune continuă. Pe lângă faptul că în două-trei zile veți fi externat, fiind în afara oricărui pericol, aveți și pe cineva care abia așteaptă să vă vadă…

Ușa se deschise încet și Monica intră în camera de spital, alături de Billy, fiul său și al lui James. Pacientul surâse vesel la vederea soției și a fiului lor.

-Mă bucur să vă văd, tare dor mi-a fost de voi. Bine, speram să ne întâlnim cu toții acasă, dar în câteva zile vom face și asta.

-Așa este, ne-a dat și nouă domnul doctor vestea cea bună, spuse încet Monica. De asemenea, am recuperat bunurile tale… și asta…, adăugă ea, arătând către o cutie ce se afla în brațele fiului lor.

-Da, îmi amintesc. Am fost plecat în călătorie de afaceri și la întoarcere am cumpărat fiului nostru cel mai frumos trenuleț electric pe care l-am găsit…

-Așa este, îmi place foarte mult, tată, interveni fiul în discuție. Abia aștept să ajungi acasă și să îi facem o probă…

-O să facem și asta, interveni brusc mama. dar acum cel mai bine e să îl lăsăm pe tati să se odihnească și să prindă putere… Va ajunge în curând acasă și vă veți juca ce și cum vrei tu.

Vizitatorii părăsiră încăperea la fel de discret precum intraseră, strecurându-se afară pe coridorul luminat puternic, deși afară era o lumină naturală la fel de puternică. În salon, inginerul Morris închisese ochii și zâmbea, cu gândul evident la clipele fericite ce urmau să vină, odată cu părăsirea spitalului și ajungerea acasă, unde îl așteptau cei dragi cu mare nerăbdare.

Următoarele zile au trecut foarte repede, doar nopțile erau mai dificile. Și asta deoarece pacientului începuseră să îi revină în minte frânturi din ceea ce se întâmplase, iar acestea îl împiedicau să adoarmă și să se odihnească așa cum trebuie. Dar conform doctorului, ele urmau să dispară odată cu trecerea timpului, așa că nu avea de ce să se teamă.

Ultima noapte în spital a fost însă neașteptat de calmă. Ca și cum ar fi anticipat că va pleca, amintirile rele l-au ocolit pe James în seara cu pricina, iar el a reușit să doarmă așa cum nu o mai făcuse de foarte mult timp. Iar dimineață, după un mic dejun copios, omul nostru era gata de plecare.

Taxiul rula încet pe un drum împădurit. Deși afară era o zi de vară autentică, James simțea un fel de neliniște. Încă din momentul în care aruncase o ultimă privire la spitalul ce îi fusese casă în ultima săptămână, simțise ceva ce nu i-a plăcut, ceva care încă persista. Iar acum, deși se apropia vertiginos de casă, nu doar că nu scăpa de acel sentiment nesuferit, dar parcă îl resimțea încă și mai tare. Gândurile i-au fost brusc întrerupte de o frână puternică, și un câine mare și negru țâșnind de lângă mașină. Semn rău, desigur…

Ajuns acasă, James Morris parcă se mai liniști puțin. Probabil că vederea celor dragi l-a ajutat foarte mult să alunge gândurile rele și să se mai liniștească. În sufragerie îl aștepta fiul său, cu jucăriile deja răspândite în toată camera. Se gândi puțin și decise să se joace cu Billy, până la masa de seară.

-A sosit momentul, tinere. Hai să vedem ce ți-a adus bătrânul tău tată, din călătoria sa plină de aventuri, șopti el la urechea fiului său.

-Daaaa, abia aștept, tată. Imediat aduc pachetul…

Pe nesimțite, îmbinând piese mai mari sau mai mici, s-au scurs două ceasuri. Trenulețul electric era aproape asamblat, tot ceea ce lipsea era să îi atașeze cele șase baterii. Puștiul privea enuziasmat dintr-un colț, frângându-și mâinile de bucurie. Avea să se joace în curând cu un cadou atât de frumos…

Tatăl său ținea în mână ultimile două baterii. Deodată, copilul privi atent ceva. Era un fir dezlipit, și imediat a tresărit. Până să se dezmeticească, tatăl său ținea deja firul neizolat în mână.

-Nu e periculos să ții firul acela așa, tată? întrebă speriat copilul.

-Stai fără grijă, Bill, până la urmă ce se poate întâmpla? Am trecut eu prin mai grele…

Din nefericire, copilul nu a mai apucat să afle răspunsul. Un scurtcircuit s-a dovedit fatal pentru James, iar camera s-a umplut de fum. Alertată, soția sa a venit într-un suflet, dar nimic nu mai era de făcut. Corpul soțului ei încă se zbătea necontrolat, dar lipsit de viață. Fața îi era tumefiată și plină  de sânge, iar din gură i se prelungeau șuvoaie de salivă.

Între timp, în bucătărie televizorul rămăsese aprins. Tocmai se difuza o știre despre accidentul feroviar din urmă cu o lună, când inginerul James Morris fusese singurul supraviețuitor… 


#CitesteCuVoceTare 15

 


Crossfit
Viorel Prodan

 

A plătit curierului și a închis ușa, deschizând nerăbdător cutia. Avea în mână noul model de Reebok, Nano5. Ultima piesă din puzzle. Fără să-i fi încercat, i-a așezat pe covorul din sufragerie, lângă celelalte echipamente.

S-a apucat să le cumpere după Revelion, când a hotărât că va începe sportul. În mod serios. Fără încercări eșuate, scuze, explicații, ca înainte. Nu alergat în parc cu copii, plimbări în pădure sau bicicleală în jurul blocului. Crossfit!

Numai la auzul acestui cuvânt, toți colegii din birou au ridicat privirea admirativ.

Anca a plecat cu copilul la bunici. Sufrageria arăta precum vestiarul unui campion.

Lângă adidași stăteau șosetele de compresie. Obligatorii, altfel contracțiile gambei nu-l vor slăbi tot antrenamentul. Șortul până deasupra genunchilor – UnderArmour, tricoul- Reebok Spartan. Inscripția de pe piept? Pfui, doar el putea să o zică mai bine: Kill weekness.

Geanta Nike avea compartimente speciale – haine murdare, curate, prosop, încălțăminte. Unul pentru cosmetice. Genunchiere cu rezistență ridicată. La Dechatlon i-au spus că sunt pentru avansați, recomandându-i ceva mai light. La fel stripurile și benzile elastice. O să vorbim peste trei luni, șase, un an. Să vedem atunci cine e avansat.

Mici stratageme motivaționale, ca abonamentul încheiat pe un an, la fel rezervarea locului la clasa de dimineață, pentru două săptămâni. De la ora șapte, cu cel mai dur antrenor de Crossfit. Vali.

Privirea Ioanei, colega de birou… Cu două săptămâni în urmă, aștepta un pachet la Poștă. Fiindcă ajunsese mai repede și îi era frig, s-a gândit să se plimbe în jurul micului parc din fața Oficiului Poștal. Pe la jumătate regreta deja, respira greu, și îi apăruse un junghi în șoldul drept.

Însă l-a zărit Ioana, care trecea pe acolo. La birou i-a spus, cu admirație:

– Am văzut că ai început mișcarea.

Au auzit și colegii. El nu a negat.

S-a așezat pe canapea, acolo dormea când era singur acasă. Și-a aranjat perna, a luat telecomanda. Echipamentul stătea în sufragerie ca o promisiune. Alarma setată la ora șase. Pe masă, lângă canapea, până ieri ședeau cipsuri, sticksuri, bere. Azi un shake cu creatină. Licoarea zeilor din sport. A pornit Netflix, de o vreme urmărea „Neînvinși”. O emisiune despre sporturi extreme. A adormit visând că făcea multe tracțiuni. Impresionată, Ioana îi așeza o medalie pe piept. Părul ei avea un miros plăcut, poate de lavandă.

 

Când a sunat ceasul, s-a ridicat greu. Afară se lumina. Alb, prea alb. S-a apropiat de fereastră. Peste noapte se depusese o pătură subțire de zăpadă. Nici doi centimetri, după cum vedea pe balustrada balconului. Totuși…

Prea periculos de ieșit cu mașina. Prea periculos. De mâine se încălzește.

S-a întors pe canapea. Așternuturile, ca niște brațe materne, îl chemau calde și pufoase.


#CitesteCuVoceTare 3

 


Cârnații din pod
Grig Salvan

 

De câte ori simțim nevoia să ne mai deconectăm de la viața noastră prea agitată și trepidantă, mergem, eu și soția, la sora ei și la cumnatul meu, în satul lor de la munte, unde au o casă minunată din lemn masiv, pe valea mirifică a unui pârâu, într-un decor de basm și într-o liniște aproape desăvârșită. Nelu, cumnatul meu, abia așteaptă și el vizitele noastre, pentru că se cam plictisește doar cu a lui nevastă și e bucuros că mai are cu cine povesti de-ale bărbaților și cu cine mai cinsti câte o bărdacă de vin. Lăsăm nevestele să sporovăiască la nesfîrșit cum le e obiceiul, trebăluind prin casă, pregătind mâncare pe la bucătărie ori stând la cafele în sufragerie, iar noi urcăm în podul casei unde e un refugiu deosebit de plăcut și o atmosferă de tihnă și reculegere, pod în care ne place să stăm la povești și să jucăm cărți, ore întregi, pe o laviță improvizată din doi butuci peste care am așezat o scândură groasă de brad pe post de bancă, scândură pe care stăm călare față în față, batem cărțile până la rupere și ne cinstim din când în când cu vinul lui savuros de coacăze negre din damigeana pântecoasă care ne stă mereu alături ca o bună tovarășă de petrecere. Coborâm doar atunci când, rupți de foame, le cerem nevestelor ceva de mâncare, dacă nu cumva ne cheamă ele mai înainte, când masa e pusă pentru toată lumea.

Dar mai frumos decât oricând e acum în podul cumnatului meu, de când a tăiat porcul. În pod, taman deasupra laviței noastre, cumnatul a înșirat cărnurile sărate, slănina și funiile lungi ale cârnaților gustoși care atârnă chiar deasupra capetelor noastre. După mai multe zile la aer și frig, cârnații s-au uscat hăt bine și nu ne putem abține ca, la fiecare nouă cană cu vin, să nu rupem din ei câte o bucată cât palma și să ne înfruptăm din cârnatul bine condimentat și usturoiat care nu mai are nevoie de nimic altceva, nici măcar de pâine. Nevestele sunt nedumerite că nu mai coborâm atât de des din pod să cerem de mâncare și nici nu mâncăm cu poftă atunci când ne invită la masă. Așa trec zile minunate în podul casei, cu partide interminabile de cărți, vin de coacăze negre și cârnat uscat și savuros, rupt cu mâinile goale din salbele de deasupra capetelor noastre.

 

De la o vreme, nevestele sunt impacientate și iritate de vizitele noastre prea dese și prea lungi în podul casei, de aceea am hotărât cu Nelu să găsim un pretext de a lipsi din casă de la discuțiile și treburile lor, motivând că mergem la ședință în sat. Cumnatul meu e și consilier local și uneori ne folosim de pretextul unei ședințe de consiliu, dar ne furișăm prin spatele casei și urcăm în pod pe scara din dos. Când femeilor li s-a părut suspect numărul mare de ședințe de consiliu, le-am mai alternat și cu ședințe la sediul echipei de fotbal din comună, cumnatul meu fiind și sponsor al echipei. La întoarcerea de la „ședințe”, nevestele ne iau la întrebări:

– Ei, cum a fost la ședință? Ce s-a mai discutat? întreabă ele, curioase ca toate femeile.

– Discuții, de una, de alta… răspunde cumnatul evaziv.

– Dar se pare că pe la ședințele voastre se cam bea, că tare sunteți roșii ca bujorii când veniți de acolo.

– Acuma, știi cum e, cu băieții, mai o bere, mai un vin… o scaldă cumnatul meu.

 

Suntem iarăși în vizită la neamurile noastre și doamnele se pregătesc pentru seara de Crăciun, cu mâncăruri mai alese, și s-au hotărât să pregătească, în sfârșit, și ceva „de-ale porcului”, friptură și cârnați proaspeți, ciorbă de perișoare și sarmale tradiționale, ca la orice sărbătoare. Stăm cu cumnatul la o cinzeacă de prune și la o țigară pe terasă, când auzim, cu stupoare, țipetele Mariei, soția lui. Sărim amândoi alarmați și dăm buzna în hol să vedem ce s-a întâmplat atât de grav. Femeia e încă pe scara podului, parcă împietrită de o spaimă mare, ca și cum ar fi văzut o fantomă, cu ochii măriți și gura căscată, tremurând din toate încheieturile, sprijinită de balustrada scării, gata să cadă.

-Ce-i, măi, femeie! Ce s-a întâmplat? Ai văzut un șoarece și te-ai speriat?

– Cârnații… îngaimă femeia.

– Care cârnați?

– Cârnații din pod! Cineva ne-a furat jumătate din cârnații din pod! țipă ea ca din gură de șarpe. Pune mâna pe telefon și sună la poliție, urgent! Cineva a pătruns în pod pe scara din dos și ne-a furat jumătate din cârnați! Sună la poliție imediat!

Noi ne uităm unul la altul. Ne vine să pufnim în râs, dar la cât e de nervoasă soția lui, nu-i momentul potrivit pentru râs și căutăm s-o liniștim.

– Stai liniștită, poate n-ai văzut bine!

– Ba bine am văzut! Știu bine ce-am avut și ce-a mai rămas! Numai dacă nu cumva bețivul de Mitică, vecinul, a urcat noaptea pe scara din dos și ne-a furat bunătate de cârnați, că n-a tăiat porc anul ăsta. Mă duc la el să-l iau la întrebări, tu sună până atunci la poliție!

– Stai locului, nu te duce nicăieri, încearcă s-o ogoiască Nelu, cumnatul meu. Cârnații s-au consumat…

– Consumat? Cum s-au consumat? S-au topit așa, din senin?

Maria e de-a dreptul contrariată de atitudinea ciudată a soțului ei.

– S-au consumat cu „ședințele” noastre în pod…

Mariei nu-i vine să-și creadă urechilor.

– Cum, măi? Voi doi ați mâncat atâta amar de cârnați? Așa crud, fără pâine, fără nimic? Acum pricep eu de ce stăteați cu orele acolo și nici foame nu vă era.

Maria răsuflă ușurată, noi stăm cu capetele plecate ca niște copii prinși cu o boroboață, între timp a apărut și nevastă-mea.

– Ce-i? Ce s-a întâmplat?

Maria povestește toată tărășenia cu cârnații din pod. Toată lumea izbucnește în râs și fiecare ne vedem de treburile noastre, să pregătim o seară de Crăciun de pomină.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.