Avanpremieră Nr. 220

„Stații” de Ramona Gabăr (fragment)

Reach content for Google search „Ramona Gabar”, „Stații”



„Stații” cuprinde unsprezece povestiri construite în jurul unor istorii care au legătură, într-un fel sau altul, cu stații de tren, de autobuz sau de tramvai. În tranzit, situate între începuturi și sfârșituri, între lumi, între oameni, între vârste, între povești, zărim crâmpeie din realitatea mai apropiată sau mai îndepărtată: fugi, despărțiri, așteptări, dorințe ascunse, drame personale, identități, sacrificii, doruri, dezrădăcinări, eșecuri, obsesii.

Prozele Ramonei Gabăr – existențe în suspensie, declarații (directe sau indirecte) de iubire, mărturii ale unui univers fragil, portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi (prietene, partenere, colege, necunoscute, surori, fiice, nepoate, iubite, mame) – sunt ca niște păpuși Matrioșka, care nu pot fi uitate cu ușurință.


„Ramona Gabăr e, fără umbră de îndoială, o scriitoare înțeleaptă și curajoasă. Stații, volumul ei de debut, e o carte cât o călătorie în jurul pământului. Din Ucraina până-n Turcia, din Cehia până-n România, oriunde ai pune cursorul lecturii, ajungi în mijlocul propriei tale inimi. Pentru că, da, asta e puterea ficțiunii: ce pare străin devine familiar, ce pare depărtat se apropie. Stațiile sunt, în cele din urmă, un apel pentru umanitatea noastră comună.“

Luiza Vasiliu


„Nu găsesc absolut niciun motiv pentru care ai ocoli cartea aceasta. Dimpotrivă. Debutul Ramonei Gabăr este un mix irezistibil de povești răspândite prin Europa – unde Dobrogea ocupă un spațiu vital –, multicultural, (multi)fațetat, omogen, unit printr-un fir roșu – stațiile mijloacelor de transport în comun –, prin protagoniste și prin mize. O scriitură fermecătoare, un volum care cred că merită citit domol, în tihnă, pentru a avea vreme pentru desfătarea pe care ți-o aduce.“

Eli Bădică

coordonatoarea colecției n’autor


Stații (fragment)

Optzeci și nouă

 

Ivana a oprit brusc mașina pe buza unui versant destul de abrupt. Soarele urcase în înaltul cerului și când am coborât din mașină l-am simțit pe piele ca pe un șarpe de foc, strecurându-se lent și înșelător către locurile cele mai vulnerabile, cele mai ascunse, gata să muște pe sub haine, pe sub pliuri și încheieturi, parșiv. Mi-am luat pălăria cu boruri largi din portbagaj, în timp ce Ivana se baricada în spatele unui întreg arsenal care să o protejeze de soare. Sub revărsarea vipiei necruțătoare, mișcările Ivanei păreau să se scurgă, să se transforme în abur.

Când a fost gata, Ivana mi-a propus să coborâm la râu chiar pe-acolo, drept în jos, de-a lungul povârnișului. Mi se părea riscant, era plin de pietriș și rădăcini, iar eu aveam în picioare niște teniși subțiri, pentru că plecasem cum eram, fără să mă pregătesc pentru ceva anume. Ivana nu-mi spusese unde mergem; de fapt, cred că nici ea nu știa. A simțit dintr-odată că trebuie să ieșim din oraș, că trebuie să mergem undeva în pustietate, să stăm de vorbă ca în copilărie, când ne întâlneam la ea în grădină, ne ascundeam după nucul bătrân și șușoteam ore întregi. Pe vremea aia, simțeam clar cum ideile trec dintr-un cap în altul, ca un roi de insecte, bâzâind și vibrând ca pentru a-și face loc. Părea că suntem una și aceeași ființă, separată cumva artificial în două corpuri mici și neîncăpătoare. Mama Ivanei ne învățase să ne lăsăm supărările acolo, în scorbura nucului, să i le spunem lui și el să le ia și să le îngroape, iar noi să ne ridicăm mai ușoare și mai liniștite, eliberate ca după o spovedanie.

— Auzi, ce s-a întâmplat cu nucul pe care îl aveați în grădină când eram noi mici? am întrebat înainte să începem coborârea.

Ivana s-a uitat la mine ca la o stafie. Sângele i se scursese din obraji, chiar și buzele – strânse într-o linie ca un reproș clar – păreau albe și, într-o clipă, amintirea a năvălit deasupra mea cu miile ei de detalii. Cum putusem să uit? Toate zileleși nopțile în care Ivana aproape că se mutase la noi, în timp ce părinții ei se ocupau de Filip, transferându-l disperați din spital în spital. În după-amiaza aceea, eu și Ivana ne uitam la un film în camera ei. Îmi amintesc cu o precizie care mă sfâșie ce film era, îmi amintesc secvențe întregi, îmi amintesc cum tresăream amândouă odată sau cum țipam la unison, pentru a izbucni în râs o secundă mai târziu. Vrăjitorul din Oz. Nicinu ne-am dat seama că se întâmplă ceva, până n-am auzit sirenele ambulanței și n-am zărit oamenii care alergau în toate părțile înspre și dinspre grădină. Filip a trecut pe lângă noi inconștient, purtat pe o targă. M-am întrebat dacă aia a fost  prima dată când am văzut un om mort. Filip nu murise, dar nici de trezit, nu s-a mai trezit vreodată.


Citește și Teo de la 16 la 18 (fragment)

 

Reach content for Google search „raluca nagy”


Acum îmi revin în minte imaginile pe care le crezusem pierdute, deodată la fel de vii ca restul, supurând ca niște răni deschise. După câteva luni, doi oameni au venit cu o drujbă și au tăiat nucul aproape de rădăcină. Nici măcar un ciot n-a rămas. Deasupra locului unde fusese nucul, pământul a semănat multă vreme cu o cicatrice. Dar cu timpul s-a închis, ploile l-au spălat, l-au nivelat și l-au transformat în uitare. Înainte să îl taie, eu și Ivana i-am folosit pentru ultima dată puterile magice. Am petrecut o ultimă amiază la baza lui, depunând în scorbura lui durerea și uimirea de a-l fi pierdut pe Filip.

Pe atunci, nu știam că oamenii pot muri înainte să devină bătrâni și greoi ca niște bolovani, neajutorați și stânjenitori, nemaigăsindu-și locul, ca bunica Mala, care se băgase în dormitorul ei ca într-un bârlog și se acoperise cu vise în loc de frunze. Și uite că mama Ivanei avusese dreptate: nucul luase cu el durerea, acoperise cu uitare toată povestea, lăsându-mă acum să bâjbâi după cioturi de amintiri. Ivana o luase înspre râu, călcând cu grijă printre rădăcinile arbuștilor de porumbar și măceș, care se încolăceau ostile în fața noastră. Am pășit încet în spatele ei, gâfâind, în timp ce înaintam anevoie pe terenul accidentat, în arșița verii.

Pe la mijlocul drumului, m-am oprit să privesc în sus. Mașina nu se mai vedea, deși povârnișul era scund; în schimb, o bucată imensă de cer, aproape alb, părea să năvălească peste noi. Șoseaua părea pustie ca cerul: nici urmă de om sau pasăre cât vedeam cu ochii. Ivana ajunsese la râu. Îmi striga ceva, dar strigătul ei se pierdea în lumina explozivă, ca și cum soarele l-ar fi topit. Am presupus că îmi strigă să mă grăbesc.

Când am ajuns jos, Ivana se așezase deja pe o piatră și fuma. Găsise un copac sfrijit care făcea un pic de umbră pe jumătate de bolovan. Pielea îmi ardea, așa că m-am lipit de Ivana, să prind și eu un pic din umbra copăcelului. Brațele noastre s-au atins, de la umeri până la încheieturile mâinilor, și puful ei arămiu de pe antebraț mă gâdila. Mi-a venit să o iau în brațe, așa cum făceam când eram mici și râdeam până ne înecam.

— Uf, ce căldură! a zis Ivana, cu ochii mijiți sub borurile pălăriei albastre pe care o purta legată sub bărbie, ca un cercetaș. Hai să căutăm niște umbră adevărată!

M-a luat de mână și m-a tras după ea, ocolind râul înspre sud. Mâna ei era mică și delicată, cu oase așa de subțiri, că păreau goale pe dinăuntru, ca oasele de porumbel. Ivana fusese dintotdeauna mică și delicată ca o pasăre. Eu, pe lângă ea, păream o oaie: creață și stângace, cu încheieturile groase ca niște butuci.

Când Ivana dormea la noi, așteptam să adoarmă și îmi plimbam degetele pe deasupra șuvițelor de păr care i se împrăștiau pe pernă. Chiar și în întuneric, mi se părea că strălucesc, ca niște șerpi uzi. În unele dimineți, mă trezeam înainte să sune ceasul și mă închideam în baie. Trăgeam cu toată puterea de buclele mele cu peria fină, încercând să le îndrept. Trăgeam, trăgeam până îmi dădeau lacrimile și mă gândeam la părul lung și drept al Ivanei.

Fragment din volumul de povestiri „Stații” de Ramona Gabăr, Colecția „n’autor”, Editura Nemira, București, 2021

Ramona Gabăr (n. 1980) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și are un master în Comunicare. În timpul facultății, a contribuit la culegerea antropologică „Istorie la firul ierbii – documente sociale orale“ (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003).

Textele ei au fost publicate sporadic în „Dilema Veche” și „Dilemateca”. De curând, s-a hotărât să se țină serios de pasiunea pentru scris, iar după ce o revistă literară din Statele Unite ale Americii – „Iris Literary Journal” – i-a acceptat spre publicare una dintre povestiri, și-a spus că poate chiar merită să termine acel prim volum, mereu amânat.

Până la 33 de ani, a trăit în București (cu interludii magice, pline de libertate și fericire, la bunicii din Dobrogea, în timpul vacanțelor de vară). Din 2013, trăiește cu familia (copil, soț și două pisici perfecte) la Bruxelles, un loc kafkian și mai fermecător decât ar părea.

 

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.