„Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu (I)

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, prima parte a prozei „Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu, apărută în revista „Coresi” din Brașov (nr. 9, decembrie 1990). Despre revista „Coresi”: din gruparea acesteia au făcut parte – unii probabil mai mult simbolic – Mircea Ciobanu, Paul Alexandru Georgescu, Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, iar director a fost prozatorul Daniel Drăgan, cel care a condus pentru o bună bucată de vreme, în perioada comunistă, și revista „Astra”. Cât despre Mircea Ciobanu (numele real al acestuia fiind Mircea Sandu), s-ar putea spune foarte multe, mai ales că numele său a căzut în uitare de ani buni. Scriitor destul de cunoscut înainte de 1989, Mircea Ciobanu ar trebui, cred eu, revalorizat în prezent mai ales prin readucerea în atenția cititorilor a celor cinci volume din „Istoriile” sale, un roman în aceeași măsură dificil și încântător. (Bozz)

MIRCEA CIOBANU

Un om ca oricare altul (I)

Anghelinei, oamenii i-au spus Logofeteasa întrucît Adam o învățase de copilă să scrie și să socotească și asta fără multă bătaie de cap și fără întrebuințarea nuielei.

Adam era tînăr pe atunci — inima i se deschisese pentru oameni și pentru nevoile lor, de aceea nici n-a obosit să le vorbească despre binefacerile învățăturii, măcar că nici unul n-a îngăduit odraslelor lui să-i calce pragul și să-și obișnuiască mintea cu înțelesul literelor și al numerelor. Din punctul lor de vedere, un copil știutor de carte, în latura asta de lume, era prea de-ajuns așa că la copila ce-i spuneau Logofeteasa priveau cu un fel de mirare amestecată cu bucurie, fără pizmă, însă, și fără dorința de a-și vedea urmașii întrecînd-o în vreo privință.

Fiecare cu rostul lui, neică. Popa știe carte de nevoie, citește parcă mai bine la căpătîiul morților decît la botez, dar ce-are a face, cineva trebuie să citească și pe lumea asta. Cu Anghelina Maichii Mia e altceva, ea s-a născut cu cartea-n mînă, săraca, dar dacă în biserică tot nu poate să citească, la ce bun osteneala? Doar dac-or fi pe lume și alte cărți decît ale popii.

Copilării. Vorbe și vorbe. Dovezile unei frici murite pentru tot ceea ce venea de dincolo de hotarele satului, Adam nu ieșea în dimineața zilei de Sfîntu Gheorghe să se spele cu roua de pe cîmp; nu fusese văzut niciodată luînd paie de pe jos, ca le folosească pentru pacostea durerilor de cap, nu ieșise niciodată afară, pe ploaie, ca să culeagă grindină de pe lîngă garduri, și să se spele cu ea pe cap, pentru alungarea duhurilor necurate – multe lucruri nu făcea Adam; în prea multe privințe nu le semăna pentru a-l urma cu inima liniștită în vreo privință oarecare. Nu-l urau, dar se temeau de el. Chiar și iubirea ce omul i-o purta vădit Logofetesei îi umplea de mirare. Căci ei s-ar fi așteptat să-l vadă alungînd-o de la ușa lui. Nimeni nu l-ar fi vorbit de rău dacă ar fi procedat astfel: cei mai mulți asta și așteptau să se petreacă; la urma urmei, maica Logofetesei, Mia, păcătuise pentru greșeala ei pînă la sfîrșitul vieții? Cum adică? Mănînci, bei, faci rai cu plapuma-n cap, și, pe urmă, gata? Și pe urmă, femeie la casa ta? Și pe lumea cealaltă, împreună cu sfinții care n-au pus pe limbă nici carne de vită, nici de om? Dar despre ce vorbeam? Despre faptul că lumea privea cu teamă la Adam. A cui ar fi trebuit să fie Anghelina? A ăleia cu poala-n brîu — și uite că Anghelina sta bine și cuminte la umbra lui Adam, lumea îi spunea Logofeteasa, și parcă nimănui nu-i venea a crede că nu s-a născut din el.

– Și nu vezi că a-nceput să-i semene?

– Nu mai vorbi, altfel îmi vine a crede și mie că omul stă în pîntecele mă-sii nouă luni doar cînd e vorba de noi ăștia, nu și de fata Maichii Mia. Adică, eu nu văd că seamănă cu Adam? Mai bine să mă gîndesc așa, că am o năzărire.

Iar Maica Mia, înceată de fel, moale și cu vorba puțin cîntată, își purta cu sfială frumusețea prin sat.

Era fără cusur, spuneau oamenii privind-o lung și rămînînd pe gînduri. Or, fără cusur e numai Dumnezeu și, rar de tot, cîte-o făptură omenească, pe care tot el n-o lasă să petreacă multă vreme pe fața pămîntului. Cusurul ei nu i-l știuse decît moașa, iar moașa se prăpădise demult, nu mai avea gură să i-l povestească; îl mai știa femeia ce-o crescuse și care se temuse la vederea lui, cum te temi de toate cele ce trebuie să se păstreze acoperit cu tăcerea și cu pămîntul. Doar ele două — și Gheorghe Aldinii, dacă nu i-o fi luat Dumnezeu vederile în ziua cînd a lăsat-o grea. Mai bine decît toți, însă, își cunoștea cusurul Maica Mia: un semn, chiar pe pîntec, de animal – un smoc de păr cu firul lung și aspru, ca de capră. La semnul acesta nu se gîndise atîta vreme cît fusese copilă, avusese doar grijă să-l ascundă de ochii fetelor de-o seamă cu ea, după sfatul celei ce-o luase de suflet. Or, după ce s-a înălțat și după ce a simțit cum se uită în urma ei nu numai tinerii, ci și bătrînii, inima i se strîngea numai la gîndul că va veni o vreme cînd va fi nevoie să-și folosească toată iscusința pentru ca taina ei să rămînă la ea.

Taina a rămas, după voința ei, taină. Căci, la nici o lună de la nașterea Anghelinei, cînd Adam încă nu făcuse din ea femeia lui, într-o seară, înainte cu o clipă de-a adormi, mîna ei dreaptă s-a dus singură, după obicei, spre smocul de păr ce-i păta pîntecul. Și semnul nu mai era acolo iar degetele ei căutau zadarnic să se împiedice de asprimea lui foșnitoare. N-a mai adormit. Ar fi vrut să-l trezească pe Adam, dar Adam nu-i văzuse niciodată goliciunea, ca să priceapă, trezindu-se, de unde neliniștea aceasta pe care ea n-ar fi știut s-o numească altminteri decît bucurie. Nu visa. În visele ei, semnul acela se lățea văzînd cu ochii și o acoperea din creștet pînă în tălpi; în visele ei se făcea că așa, acoperită de păr, ieșea în văzul oamenilor și oamenii treceau pe lîngă ea cu ochii într-altă parte, ca și cînd puțin le-ar fi păsat de viața ei, de rușinea ei mare. Acum nu visa. Și peste toate — încredințarea că minunea s-a petrecut mai demult, înainte de-a naște, înainte ca moașa satului, căreia i se zice Zaica, din pricina prea marelui ei chef de vorbă, să-i calce pragul și s-o ajute să treacă de durerile facerii. Altminteri, n-ar fi știut tot satul că femeia lui Adam are un semn pe pîntec, și că semnul acesta nu poate să fie decît unul drăcesc? Scăpase — și fericirea ei începuse să fie întreagă.

„Doamne, se ruga ea, eu sînt puțină la minte, dar asta nu e din vina mea. Doamne, tu ai fi putut să mă omori, dar nu m-ai omorît și de-aia nu-ți cer nimic” — și cu aceste cuvinte, maica Mia ar fi vrut să spună că peste ea și peste ceilalți, puțini la minte ca și ea, soarta veghează cu mai multă bunătate și iscusință decît mintea, oricît de trează și plină de bunăvoință, a unui om ce-și ocrotește odrasla cea mai puțin înzestrată. Acum putea să-și aducă aminte în voie de anul ei cel greu, de ceasurile cînd sta cu coatele pe pervazul ferestrei și aștepta înspăimîntată să se ivească din capătul uliței Adam, de gîndurile pe care frica le năștea în ea în timpul zilei, vara, cînd satul se pustia de lume și totul, stîlpii gardului, pomii sădiți în fața caselor de peste drum , zidurile caselor de peste drum și umbrele lor mici i se păreau că fac laolaltă priveliștea cea mai nimerită pentru apariția ca din pămînt a unui rău-făcător în stare să-i ceară odată cu trupul ei și viața – sau cine mai știe, a unui străin pregătit să spună despre sine însuși că este Adam. Vara mai era cum mai era, ochii o slujeau ceasuri lungi și pînă să cadă noaptea de tot, orele umblau mai anevoie, o năzărire n-avea viață lungă, se risipea, înlocuită de-o altă năzărire și, pînă la urmă, pomul rămînea pom, căpățîna de cal înfiptă într-unul din parii gardului de peste drum rămînea căpățînă de cal, bună să apere de boale, de duhuri, de necurățiile cerurilor de jos, oalele de lapte puse la scurs rămîneau ceea ce și erau de fapt: niște oale de lapte puse la scurs. Dar toamna tîrziu, dar iarna — ce repede cădea întunericul și ziua cum i se părea că trece ca de la o bătaie de pleoapă la alta! Sta neclintită ore întregi cu frica în sîn, și asculta vîntul — cu fiece zi de singurătate mai mult, afla că apa are un sunet al ei, deslușit și ușor de recunoscut între sunetele altor lucruri, că lemnele, și cele vii și cele trecute prin mîna teslarului, la fel, chiar dacă sună în multe feluri, pînă la urmă înveți să le deosebești de sunetele fierului, și pietrei, și focului din vatră — dar vîntul, Dumnezeule mare, cînd asculta vîntul, niciodată nu știa prea bine dacă de vînt e vorba sau de plînsul unui copil, sau de geamătul unui om pe moarte, sau de pașii pe sub ferestre ai unei sălbăticiuni, sau de rîsul în neștire al nebunului pe care satul și-l hrănea răbdător ca pe trimisul lui Dumnezeu. Maichii Mia îi era mai frică de vînt decît de-o vîlvătaie ce s-ar fi stîrnit sub ochii ei, din senin.

Fusese singură?

Da, fusese singură dar abia acum putea să plîngă pentru singurătatea ei de odinioară, pentru temerile ei de noapte și pentru neliniștile ei din timpul zilei.

Adam nu se arătase în nici unul din multele ei ceasuri de așteptare. Atunci de i s-ar fi arătat, ar fi știut ce să-i spună și cum să se apere! Întîi de toate, i-ar fi spus că prostia ei vine de la Dumnezeu, și că ea a simțit în inima ei că și prostia poate fi un dar, după cum înțelepciunea unora poate fi blestem și năpastă. Și pe urmă ce i-ar fi spus? Pe urmă i-ar fi spus că de n-ar fi fost vîntul și frica ei de vînt poate că Gheorghe Aldinii nu s-ar fi atins de ea, dar n-a fost să fie așa. Adam s-a arătat noaptea. Nici pașii nu i s-au auzit frămîntînd pietrișul de pe cărare, nici lătratul cîinilor nu i-a însoțit apropierea. Toate prilejurile de a-i vorbi despre frica ei se irosiseră.

Ar fi crezut-o?

Fără doar și poate că Adam ar fi crezut-o.

Era toamnă de-a binelea și de pe la mijlocul verii nu plouase deloc, în schimb era frig și frigul ăsta sporea parcă de pe un ceas pe altul. Vîntul, rece și el și uscat, secase pămîntul și acum, în trecerea lui pe deasupra, îl preschimba într-o pulbere cu firul subțire și usturător. Nu-i plăcea să-l asculte din fundul casei și nici din odăile care n-aveau ferestre spre curte. Mai ușor îi era să stea la fereastră și să-i urmărească fapta fără noimă și parcă de aceea înfricoșătoare, așa cum i se arătă ea în vîrtejurile de praf, în vînzoleala crengilor, în cîrdurile de frunze străbătînd drumul ca spinările unor animale solzoase, abia ieșite din adîncurile pămîntului. Frica intrase în ea și dacă nu pleca de la fereastră, era pentru că nădăjduia să vadă cu ochii ei un semn de potolire a vîntului. Pe o asemenea vreme și pe un asemenea vînt de-ar fi deschis poarta Adam! Dar n-a fost să fie așa. Pe o astfel de vreme și pe un asemenea vînt, în locul lui s-a arătat Gheorghe Aldinii. Cum de nu s-a sinchisit el de ochii lumii? Cum de-a știut el să aleagă tocmai clipa aceea, cunoscută doar marilor furii, cînd toată suflarea preajmei contenește, cînd poți să treci pe sub privirile omului fără să fii văzut, să bați la fereastra lui fără să fii auzit, să iei văduvei pîinea dinainte și orfanului cămașa, ca și cum văduva și orfanul ar fi loviți de orbire? Gheorghe Aldinii a intrat pe poarta cea mare, a luat curtea în lung fără să se ferească – iar cînd a intrat în casă și cînd a privit-o, a fost ca și cînd ar fi știut totul despre puterea pe care vîntul o are asupra inimii ei.