„Inamicul numărul unu al cenzurii” de Jorge Luis Borges și Adolfo Bioy Casares

„Povestirea de mai jos e unul din variatele roade ale „pariului imposibil” (după Borges) de-a scrie în colaborare – cu prietenul și confratele său (cu 14 ani mai tânăr) Bioy Casares (care i-o propusese). Cel mai potrivit răspuns la întrebarea dacă Borges a regretat că acceptase, totuși – ori dacă ar fi avut ce regreta dacă n-ar fi acceptat – sunt aceste rânduri din al său „Ensayo autobiográfico”: „În ce privește «Cronicile lui Bustos Domecq» [1967, semnate cu pseudonimul ales de scriitori după numele strămoșilor lor respectivi, n.t.], cred că sunt mai bune decât tot ce am publicat cu propriul meu nume și aproape la fel de bune ca orice va mai fi scris Bioy de partea lui”! Iată, deci, un text de tip „critică-ficțiune” (chintesență a stilului amândurora), din volumul «Noi povestiri de Bustos Domecq» (1977).” (Dominique Ilea)

Jorge Luis BORGES, Adolfo BIOY CASARES

Inamicul numărul unu al cenzurii

(Notă biografică despre Ernesto Gomensoro în chip de prolog la Antologia sa)

Înfrânându-mi simțămintele, imboldurile inimii, scriu la mașina Remington această prezentare a lui Ernesto Gomensoro, în chip de prolog la Antologia sa. Pe de-o parte, mă macină temerea de-a nu împlini până la capăt diata unui defunct; pe de alta, mă dedau plăcerii melancolice de a-l zugrăvi pe omul de valoare pe care pașnicii lui consăteni din Maschwitz și-l amintesc până azi cu numele de Ernesto Gomensoro. N-o să uit lesne după-amiaza în care mă îmbia cu mate [băutura națională argentiniană, infuzia unei plante tonice servite într-o tigvă ori un căuș de lemn cu același nume, n.t.] și pesmeciori sub streașina casei lui de la țară, nu departe de calea ferată. Motivul pentru care mă încumetasem până la dracu-n praznic fu emoția firească de-a fi primit la domiciliu o carte poștală invitându-mă să figurez în Antologia pe care tocmai o clocea. Finețea nasului unui mecena atât de remarcabil îmi stârni interesul, mereu la pândă. Afară de asta vrusei să-l cred pe cuvânt, nu cumva să se răzgândească, și mă hotărâi să-i duc cu mâna mea zisa contribuție, ca să evit îndătinatele întârzieri ce se pun de regulă pe seama Poștei*. [* I-am dus textul „Fiul prietenului meu”, pe care cercetătorul îl va afla în corpus-ul volumului de față, la vânzare prin toate librăriile serioase, n.a.]

Țeasta pleșuvă, privirea pierdută în zarea rurală, obrazul lat cu tuleie cenușii, gura îndeobște ocupată cu bombilla [țeava metalică prin care se suge infuzia, n.t.] și cu mate, șervetul alb ca neaua de sub bărbie, torsul de taur și un costum ușor din pânză de in doar pe jumătate călcat, ăsta mi-a fost primul clișeu. Din jilțul lui de răchită pe tălpici, portretul atrăgător al amfitrionului nostru fu numaidecât completat de vocea fără fasoane care mă pofti să șed pe lăicioara de bucătărie. Ca să mă avânt pe un teren solid, îi fluturai pe dinaintea ochilor, fudul și stăruitor, cartea poștală-invitație.

– Mda – făcu el, morocănos –. Am trimis aceeași circulară la toată lumea.

Atâta sinceritate mă învioră.

În asemenea cazuri, cea mai bună politică e să te pui bine cu omul care ne ține în pumn destinul. Îi declarai cu mare franchețe că eram reporterul artistic și literar de la Última Hora și că adevăratul meu proiect era să-i consacru un articol. Nu se lăsă mult rugat. Își drese glasul cu un stupit verzui și zise, cu simplitatea care-i podoaba figurilor ilustre:

– Aprob din toată inima proiectul dumitale. Te previn că n-o să-ți vorbesc despre cenzură, fiindcă se tot bate apa-n piuă că-s doctrinar și că războiul cu cenzura mi-a devenit unica idee fixă. O să-mi obiectezi că în ziua de azi puține sunt subiectele la fel de pasionante. Și pe drept cuvânt.

– Mie-mi spuneți – oftai –. Pornograful cel mai lipsit de prejudecăți întâmpină zi de zi noi opreliști în domeniul lui de activitate.

Răspunsul lui mă lăsă de-a binelea cu gura căscată:

– Mă chiteam eu c-o să te prinzi în undița asta. Admit fără nicio șovăială că a-i impune restricții unui pornograf nu-i prea simpatic, ca să zicem așa. Dar cazul ăsta repetat papagalicește nu-i, ce busuiocul mâne-sii! decât unul din aspectele problemei. Ne tot îmbălăm gura de-a surda împotriva cenzurii morale și a cenzurii politice, încât trecem cu vederea alte varietăți cu mult mai atingătoare la libertate. Propria mea viață, dacă-mi permiți s-o numesc așa, e o pildă grăitoare. Fiu și nepot de picați congenitali la examene, m-am pomenit sortit din fragedă pruncie muncilor de tot soiul. Așa am fost sorbit de vâltoarea școlii primare, a vânzării ca intermediar de valize din piele și, în clipe furate rutinei celei de toate zilele, a compunerii câtorva versuri. Faptul din urmă, în sine fără nu-ș’ce interes, ațâță curiozitatea minților istețe din Maschwitz și nu întârzie să se-mprăștie, umflându-se, din gură-n gură. Simții, ca omul ce vede suind mareea, că satul întreg, fără deosebire de sex ori de vârstă, ar răsufla ușurat să mă vadă începând să public prin gazete.

Un sprijin ca ăsta mă-ndemnă să trimit prin poștă, pe la reviste de specialitate, oda Tot înainte! Răspunsul fu o conspirație a tăcerii, cu onorabila excepție a unui supliment care mi-o înapoie fără niciun comentariu.

Poți vedea colea plicul, pus în ramă.

Nu mă lăsai descurajat. Al doilea asalt luă o formă masivă; nu mai puțin de patruzeci de organe de presă îmi primiră simultan sonetul La Betleem, iar mai apoi, continuând bombardamentul, decinele Eu învăț. Placheta Covorul de smarald și florilegiul Pâine de secară, crede-mă ori ba, avură aceeași soartă. O tărășenie atât de ciudată fu urmărită cu sufletul la gură de autoritățile și personalul oficiului nostru poștal, ce se grăbiră să dea sfoară-n țară. Cum era de așteptat, dr. Palau, om de vază și de bine cât se poate, mă numi director peste directorul suplimentului literar de joi al ziarului La Opiniόn.

Exercitai această magistratură civilă vreme de aproape un an, până mă dădură afară. Fui, mai presus de orice, imparțial. Stimabile Bustos, în ceasurile astea supreme, nimic nu vine să-mi tulbure cugetul. Dacă, o singură dată, găsii un locșor și pentru o odraslă a muzei mele – florilegiul Pâine de secară, ce dezlănțui o campanie prelungită de răvașe, semnate ori anonime –, o făcui cu pseudonimul binevenit de Aspirant de marină Nemo, o aluzie, de care nu toți se prinseră, la Jules Verne.

N-a fost asta singura pricină pentru care mi-au făcut frumușel vânt pe ușă; tot ce mișcă dădea vina pe mine cum că foaia de joi era o ladă de gunoi, ori, dacă preferi, drojdia de la fund. Înțelegeau probabil prin asta slaba calitate a materialelor propuse cititorilor. Învinuirea era neîndoielnic îndreptățită; nimeni însă nu pricepea criteriul ce-mi slujea drept busolă. M-apucă greața mai rău decât pe cei mai necruțători dintre Aristarhi la lectura retrospectivă a acelor pagini de maculatură fără cap și coadă, pe care le-ncredințam domnului responsabil de atelierele grafice fără a le fi răsfoit măcar. Îți vorbesc, precum vezi, cu mâna pe inimă: din plic hop la linotip, și nici nu-mi dădeam barem osteneala să controlez dacă erau în proză sau în versuri. Te rog să mă crezi: țin ca pe un tezaur în arhiva mea un număr în care se repetă de două-trei ori o aceeași fabulă, copiată după Iriarte [Tomás de Iriarte, scriitor clasic spaniol (1750-1791), autorul unui volum de Fabule literare, n.t.] și semnată de persoane diferite. Reclame la Té Sol și Yerba Gato alternau gratuit cu restul materialelor, ca să nu mai pun la socoteală și câteva din poezioarele alea lăsate de cei neavând altceva mai bun de făcut pe pereții de la closet. Nu lipseau nici nume de femei pline de făgăduințe, cu numărul de telefon alături.

Precum mirosise deja soția mea, dr. Palau sfârși prin a-și mușca furios zăbala și-mi spuse ritos că s-a isprăvit cu foaia literară, că nu-mi putea zice că-mi mulțumește pentru serviciile aduse, întrucât nu-i ardea de glumă, și că să-mi iau tălpășița.

Ca să fiu cinstit cu dumneata, după mine, concedierea mi se datorează, oricât de incredibil ar părea, publicării întâmplătoare a plachetei de pomină Raidul, reînviind un episod tare-ndrăgit prin partea locului, incursiunea pustiitoare a indienilor pampas, care n-au lăsat nicio tărtăcuță pe umeri. Realitatea istorică a acestei urgii a fost pusă la-ndoială de-o droaie de iconoclaști din Zárate; ceea ce-i sigur e că a inspirat versurile bine aduse din condei ale lui Lucas Palau, prețăluitor la licitații, al cărui unchi era taman directorul nostru. Tinere, când, în scurt timp, vei fi gata să urci în tren, o să-ți arăt placheta cu pricina, c-am pus-o în ramă. O publicasem, credincios principiilor mele, fără să iau seama nici la semnătură, nici la text. Bardul, mi s-a spus, reveni la atac cu alte stihuri ce-și așteptară rândul dar nu mai apărură, căci întotdeauna am respectat cu strictețe ordinea sosirii. Dând bun de tipar la inepții peste inepții, am tot amânat ce provenea de la el; nepotismul și nerăbdarea făcură să se reverse paharul, împingându-mă de voie, de nevoie spre ieșire. Mă retrăsei.

De-a lungul întregii sale tirade, Gomensoro îmi vorbi fără amărăciune și cu vădită sinceritate. Pe chipul meu se citea năuceala cuiva care vede zburând o scroafă și-mi trebui o bună bucată de vreme până să-ngaim:

– Oi fi eu un încuiat, da’ nu m-ați dumirit cu totul. Vreau să-nțeleg, vreau să-nțeleg.

– Încă n-a sosit ceasul – primii drept răspuns –. Pare-mi-se nu ești de baștină din ținutul ăsta atât de scump inimii mele, dar după cât ești de-ncuiat – ca să-ți reiau judecata pe cât de severă, pe-atât de obiectivă – ai putea fi prea bine, dat fiind că n-ai înțeles o iotă din tot ce ți-am înșirat. O dovadă în plus a acestei neînțelegeri generale a fost faptul că la Jocurile Florale, ce-au dat atâta strălucire viguroasei noastre localități, Comitetul de Onoare m-a poftit să fiu și eu unul dintre jurați. Nu-nțeleseseră o iotă! Precum era de datoria mea, am refuzat. Amenințările și mita se sfărâmară de zidul hotărârii mele de om liber.

Ajuns aici, cașicum deja ar fi divulgat cheia enigmei, își supse iar bombilla și se zăvorî în forul lui interior.

După ce secase și ultima picătură rămasă în crăticioară, mă încumetai să-i șușotesc cu un glas cât firul de ață:

– Tot n-ajung să pricep, dom’ șef.

– Bun, hai că mă pun la nivelul dumitale. Cei ce sapă cu pana la temeliile bunelor moravuri sau ale Statului sunt conștienți, ori barem așa nădăjduiesc, că riscă să se dea cu capul de pragul de sus al asprei cenzuri. Faptul e incalificabil, dar implică anumite reguli ale jocului și cine le-ncalcă știe ce-l paște. Să vedem, în schimb, ce se-ntâmplă când te-nființezi la o redacție cu un manuscris original care, s-o zicem pe șleau, e doar o mâzgăleală pe hârtie. Ți-l citesc, ți-l înapoiază și-ți spun că poți să ți-l vâri unde-ți place. Pun rămășag cu dumneata că pleci încredințat că ai căzut victimă cenzurii celei mai nemiloase. Să presupunem acuma ceva de necrezut. Textul pe care l-ai predat nu-i o tâmpenie, editorul e interesat și i-l pasează zețarului. Chioșcurile și librăriile o să-l pună la-ndemâna necugetaților. Pentru dumneata, succesul e asigurat, însă adevărul de netăgăduit, stimabile tinere, e că manuscrisul dumitale, catastrofal ori ba, a trecut prin furcile caudine ale cenzurii. Careva s-a uitat la el, fie și doar de visu; careva l-a judecat, l-a aruncat la coș ori l-a dat la zețar. Oricât de mârșav poate părea, faptul se repetă fără-ncetare, la orice ziar, la orice revistă. Mereu ne izbim de vreun cenzor care alege ori înlătură. Asta nu pot eu să-nghit și nu voi înghiți niciodată. Ai început să-mi pricepi criteriul de când eram la cârmă joia? Niciodată n-am controlat, nici n-am judecat; orișice își găsea un locșor în Supliment. Zilele astea, întâmplarea, sub forma unei moșteniri inopinate, îmi va îngădui în sfârșit să-ntocmesc Întâia Antologie Deschisă a Literaturii Naționale. Ajutat, printre altele, de cartea de telefon, m-am adresat către tot ce mișcă, inclusiv dumitale, cu cererea să-mi trimită orice i se năzare. Voi respecta cât se poate de echitabil ordinea alfabetică. Nu-ți fă griji: totul va fi publicat cu litere de tipar, până și nerozia neroziilor. Nu te mai rețin. Îmi pare că și aud șuierele trenului care o să te redea rutinei cele de toate zilele.

Plecai pesemne pe gânduri, să-mi fi spus cineva că întâia vizită la Gomensoro o să-mi rămână, n-avem ce-i face, și cea de pe urmă. Dialogul cordial cu prietenul și maestrul n-avea să se mai reînnoade niciodată, cel puțin pe malul ăsta al Styxului. Câteva luni mai târziu, Parca îl răpi din casa lui de țară de la Maschwitz.

Din silă față de orice acțiune cerând un dram de alegere, Gomensoro, zice-se, a amestecat într-un butoi numele colaboratorilor săi și la tombola aia mă nimerii eu câștigătorul. Averea picată ca din cer era o sumă covârșindu-mi cele mai strălucite visuri de îmbogățire, cu singura condiție să public cât de curând antologia completă. Acceptai cu pripa ce se poate închipui și mă deplasai până la casa de țară care mă primise cândva, unde mă istovii făcând socoteala hangarelor bucșite cu manuscrise care și mergeau până la litera C. Rămăsei ca trăsnit după o conversație cu tipograful. Întreaga avere n-ar fi ajuns, chiar și pe foiță de țigară și cu litere mărunte cât puricii, dincolo de Añãn!

De atunci am publicat, broșate, tot duiumul ăla de volume. De la Añañ încolo, exclușii m-au adus aproape la țicneală cu plângerile și procesele lor. Avocatul meu, dr. González Baralt, argumentează în van, drept dovadă a onestității mele, cum că eu însumi, al cărui nume începe cu litera B, am rămas pe dinafară, ca să nu mai vorbim de imposibilitatea materială de-a include și alte litere. Mă sfătuiește ca, în așteptare, să mă refugiez la hotelul El Nuevo Imparcial, cu un nume de împrumut.

Pujato, 1 noiembrie 1971.

Traducere și prezentare de Anca-Domnica ILEA, după „El enemigo número 1 de la censura” (din volumul „Nuevos cuentos de Bustos Domecq”, 1977)