Zidul

În câte-o dimineață, din când în când, se întâmplă să stau singură. Sprijinită de pernă, cu o carte în mână, din care nu apuc să mai citesc. Îmi înghit repede plânsul, câte o lacrimă pe fiecare obraz, apoi mă gândesc ce naiba, bunicul a făcut războiul și n-a plâns niciodată, nici în încercuirea de la Sevastopol, ce naiba, sunt copii care mor de bombe în Siria, în Ucraina, sunt atâția bolnavi incurabili și atâția care nu au ce mânca pe planeta asta aglomerată, eu de ce naiba plâng, stau în cearșafuri de satin într-o cameră mare și luminoasă, sunt încă tânără, m-am născut în Europa, fie și la marginea ei, ce naiba… Lacrimile se întorc, nu totdeauna ușor, dar se întorc, le simt câte una, câte una picurând înăuntru, diluându-se în țesuturi, infiltrându-se în pereții celulelor. Undeva, în spațiile infinite ale interiorului meu, lacrimile rămân, credincioase ca soldații discreți care nu te părăsesc niciodată, deși pot trece ani de veghe în umbră, pe meterezele din ce în ce mai putrede, mai decimate ale sufletului.

Privea cum apune soarele în oglinda retrovizoare a mașinii. Bila roșiatică se afunda undeva în spatele vegetației înalte de la marginea autostrăzii. Gândul îi fugea și el, în contrapartidă, în cealaltă direcție. Înapoi, înapoi. Din ochiul drept, o boabă sărată se prelinse de-a lungul obrazului uscat. O șterse ușor, cu blândețe, cum ar mângâia un prieten fără speranță sau ca și cum ar fi întins pudra de bronz cu o pensulă imaginară. I se întâmpla din ce în ce mai des, în ultimul timp, la început o dată la câteva săptămâni, mai nou cel puțin o dată pe zi. În mijlocul unei conversații cu prietenele, în timpul ședințelor cu șefii de departamente, acasă, fix când lua cina cu soțul. Ieri i s-a întâmplat la salon, chiar în momentul în care i se usca părul, proaspăt vopsit cu o culoare strălucitoare și caldă, cărămiziu tomnatic cu șuvițe arămii, așa cum voise. De dimineață, când deschisese frigiderul, țâșnise din lăuntrul ei aceeași pulsație dureroasă, care o făcuse de data aceea să se înconvoie, sprijinindu-se de ușă. I se tăiase răsuflarea și doar gustul amar de la colțul buzelor reușise să o redreseze și să-și ridice fruntea de pe emailul înghețat. Acum din nou, în mașină. De fiecare dată fără veste. Trebuie să vină de undeva, de undeva de departe, din trecut. Din trecutul cui, ajunsese să se întrebe? Avea o viață perfectă, perfectă, așa credea. Așa ar fi spus oricine o cunoștea. De altfel, știa să se facă plăcută și era invidată deopotrivă… puținele rude de care se apropiase după moartea părinților, cei cu care lucra la firmă, prietenii mai noi. De ceva vreme începuse să aștepte aceste răbufniri, dovadă că se obișnuise cu ele, așa cum ne resemnăm adesea cu lucrurile despre care ne e repede clar că nu le putem schimba. Era ca un bolnav care își cunoaște reacțiile fizice și nu se mai sperie de ele, sunt ale lui, le înțelege, le verifică, le așteaptă, le simte cu voluptate, le prețuiește chiar, știe că trăiește cu adevărat doar atâta vreme cât nenorocirea nu îi dă pace. Așa că erupțiile de lacrimi ajunseseră singurele momente cu adevărat interesante, singurele vii, în existența ei aglomerată, perfect ritmată. Își propuse să pătrundă cumva dincolo de ele, dacă va putrea să lase gândul să ia urma durerii, până la capăt, oriunde ar fi în hăul minții ei. Își promise să se supraveheze, să noteze tot ce simte și tot ce își amintește, și mai ales tot ce visează, poate e din vieți pe care încă nu le-a trăit, cum îi tot spune o prietenă.

Astfaltul se răcorea în griul obosit al peisajului. Aerul se îmblânzea. Revăzu în cap ultima zi de liceu. Îmbrățisări, promisiuni, râsete, emoție. Multă emoție. O anume ezitare, o evita. Da, se terminase urât. Dar câte povești nu se termină urât? Niciunul nu crezuse că ar fi iubire, că ar merge, făcuseră totul s-o distrugă. La început el, cu amânările. Apoi ea, brutal, instinctiv, fără să gândească, fără să regrete. Răsturnaseră visul într-o dramă absurdă, cu decor însângerat și demonic. Apoi nimic. Doar râsete, doar succes, doar plăcere. O viață reușită.

Acum culegea roadele anilor de muncă și, cu siguranță, noroc. În sfârșit, va ajunge la hotel, avea dreptul la o vacanță frumoasă, din care să se reîntoarcă veselă, tonifiată, cu o nouă energie. Alesese cu grijă stațiunea, cumpărase cu mult înainte totul, verificase recenziile de pe internet, ca să nu aibă suprize neplăcute. Ultimele ocoluri pe drumul care urca. Coborâseră din mașină râzând, cu acea relaxare ușor superioară pe care a au oamenii de succes, cu suficienți bani în conturi, genul de indivizi cărora le dispăruse crisparea și care scăpaseră de frustrările tranziției românești către capitalism. Fără îndoială, făceau parte din categoria învingătorilor.

Pădurea de brazi își răspândea tăcerea și parfumul discret până la fereastrele camerei. Ieși în balcon – o undă de bucurie lăuntrică îi dezmorți lumile interioare, pietrificate. La umbra ramurilor puternice creștea ferigă. Frunzele uriașe, crestate adânc, încovoiate până la pământ, puseseră stăpânire toată marginea pădurii. O imagine din preistorie, se gândi, zâmbind în colțul gurii. Concediul începea bine.

-Să facem mâine un drum mai lung, spuse el după masă.

-Da, ar fi frumos. Numai să nu plouă.

-Nu cred. Vedem.

De fapt, nu avea chef de drumeții lungi. Îi ajungea că plecase din București și că putea privi de la balcon pădurea de brazi și de pin, cu gulerul răsfrânt de ferigi. Și aerul. Mai ales aerul. Pe care îl respira adânc, să pătrundă în ființa ei senzorială, până acolo unde trupul se întâlnea cu sufletul. La marginea celulelor ei care îmbătrâneau trebuia să existe un depozit din care izvora energia vitală, acolo simțea că ajung imaginea verde proiectată pe retină și fluxul puternic de aer curat. Apoi nimic, senzația de gol, tăcerea interioară pe care o aștepta de atâta timp, în care nu se mai formula niciun gând, din care nu mai răsărea nicio imagine.

-Hai, păpușă, facem o plimbare?

Răspunse instinctiv „vin imediat”, cu teama să nu distrugă pojghița protectoare care începuse să se clădească undeva în interior, nu suficient de adânc, încă friabilă. Nu-i plăcea când îi spunea ”păpușă”, îi părea ironic. Minimalizator. Așa i te adresezi unui copil. Sau unei femei pe care o plătești. Își luă ghetele, își legă jacheta de brâu, ca în studenție, rucsacul mic, cu sticla de apă și pachetul cu ciocolată neagră. Vârî și o pelerină de ploaie. Just in case. Renunță la pălărie, e umbră probabil pe cea mai mare parte a traseului.

Începuse să obosească, răsuflarea i se îngreunase. El era în față, desfășurând planuri și povești de la firmă, ca întotdeauna. Renunțase să îl mai asculte de câțiva ani. Punea uneori o pătură ca o plasă de protecție împotriva zgomotului pe autostradă, ridica alteori un zid gros între cuvintele lui și lumea ei interioară. Scotea doar câteva exclamații din când în când și imita din sprânceană o expresie vagă, de mirare, de câte ori se întorcea spre ea. Ar fi vrut să fie singură, cu pădurea. I se părea că recunoaște cărarea, pașii i se așezau cu încredere, ca după o veche obișnuință, ca și cum ar fi călcat zilnic în același loc. Drumul se deschise deodată într-o pantă ușoară, în care lumina cădea pieziș, formând un joc ca o promisiune printre trunchiuri și rămuriș. Se ținu la coborâre de un brad enorm, căzut de-a latul prăpastiei. Dincolo se oprise și el, într-o poiană plină de ferigi și de buturugi. Ei i se tăie respirația și lacrimile îi țâșniră din nou, de data asta fără să le mai poată ascunde.

-Ce-ai pățit, păpușă? Te-ai lovit?

-…

– Ce e?

– Nimic, nu știu. M-a înțepat ceva, cred.

– Stai să văd. În ochi?

– Lasă, îmi trece.

– Stai aici, pe buturuga asta. Luăm pauză și ne întoarcem.

– Te poți duce înainte dacă mai vrei, te aștept aici o jumătate de oră.

– Sigur?

– Da, mai mergi. Te aștept.

– Bine, îmi pun ceasul. Trec de valea asta spre culme și mă întorc. Juma’ de oră.

Lumina pălea sclipind peste iarba mare și peste florile de câmp ușor obosite. În zgomotele blânde ale după-amiezii răzbătu o chemare cunoscută „Hai, căpșunico, hai, căpșunico! Îți duc eu rucsacul!” Inima i se strânse dureros și violent. Poiana păstrase cuvintele. După atâta timp, exista un loc unde îl putea auzi. Îi vedea zâmbetul discret, în colțul stâng al buzelor. Imposibil! Imposibil! Cu ultimele forțe își refăcu pojghița interioară, așteptându-și soțul cu un aer abstras. La hotel, părea preocupată de meniu, apoi de filmele serii, apoi de starea hainelor și de programul pentru a doua zi. De fapt, ca de obicei, era preocupată ca lucrurile să se desfășoare conform planurilor, instrucțiunilor, să nu greșească nimic, să nu rămână nimic la voia întâmplării. Își luă în zadar valeriana. Ochii îi rămaseră pironiți în tavan până spre ziuă. Nu putea să deruleze decât imaginea poienii și zâmbetul lui. O trezi senzația de sufocare. Încercă să se dea jos din pat, dar un picior părea să n-o asculte. Concediul se dusese de râpă. Soțul chemă un doctor, care nu găsi nimic grav. Ceru să i se deschidă fereastra, ca să poată respira și să vadă pădurea.

La București, își luă concediu fără plată. Zăcea cu ochii în tavan și spunea că o doare un picior. Analize, radiografii, înot, masaje. Apoi, într-un final, psihologul. Niciun rezultat notabil. El începuse să se plictisească. E boală boierească, lenea, nu te mai recunosc, păpușă. Distanța crescuse atât de mult, încât nu mai auzeau nimic, zidul ei se acoperise de iederă, iar el devenise aproape invizibil. Săpase un hău și între ea și ceilalți, cu nepăsare, cu orgoliu, cu inconștiență de-a dreptul. Nicio amică, nicio rudă. Lumea cu toate ale ei rămăsese dincolo de zid. Ea însăși se pierduse. Nu era nicăieri, nu se putea gândi la nimic. Simțurile păreau prizoniere într-un purgatoriu pâclos, mlăștinos. Nici în afară, spre lume, nici înăuntru. Înăuntru nu mai era nimic. Câteva imagini, câteva cuvinte. Prea puțin. Nici iubire, nici ură. O lungă și plictisitoare nepăsare, ca o pânză de păianjen țesută în jurul ei, care împiedica viața să pătrundă în umbra ei. Începu să i se facă frică. Dimineața era cel mai rău. Se trezea la aceeași oră cu un sentiment aproape insuportabil de teamă. Fără obiect. O paraliza însă, nu putea nici să adoarmă la loc, nici să se ridice. Doctorul o învăță să își lase pastilele la îndemână și să le ia imediat ce se trezește, fără să se gândească la nimic. Oricum nu mă gândesc, reușise ea o ironie. Angoasa o făcea aproape să se sufoce. După ce lua pastilele de pe noptieră, era mai bine, progresiv, până după-amiaza. Putea mânca, vorbi, se putea chiar plimba puțin. Avea și zile în care răsfoia niște reviste sau se uita pe internet. O convorbire telefonică scurtă, în câte-o zi. Nimic nu se schimbase în lume, substanțial. Lucrurile păreau sub control. Apoi, spre seară, senzația de neputință, de oboseală cronică. Letargia punea stăpânire pe ea aproape instantaneu. Ieșea rar. Se culca devreme, după ce lua pastilele.

-Haide prin parc, insista el, uneori.

-Nu pot, du-te, dacă vrei.

-Hai și tu, îți va face bine.

-Mâine, acum nu pot, îmi pare rău.

Se întorcea cu spatele la el, cu privirea în peretele alb, slab iluminat de veioza cu design japonez. Curând ajunse la concluzia că i-ar face bine un sanatoriu. Undeva la munte. La Predeal e unul bun. E unul și undeva în Buzău. Va alege el, după ce va vedea condițiile. Bine că își permit. Îi vrea binele. Trebuie să încerce totul, să aibă ambiție, ce naiba, ea era o femeie cu ambiție. Săptămâna viitoare le va vizita, nu se mai poate, îi va prinde bine o schimbare. Așa spun și doctorii, e doar o depresie, dar are nevoie de mai mult timp, să schimbe peisajul, să nu mai stea în casă. Și neapărat terapie, de ce naiba refuză să discute cu psihologii. El nu credea în chestiile astea, dar trebuie să facă ceva, să iasă din starea asta. Îi trebuie și o ocupație.

Drumul spre sanatoriu i-a făcut bine. Energia începuse să se restabilească. Senzațiile se împrospătau, teama se diluase. Mâinile nu îi mai tremurau, piciorul părea să asculte comenzile. Ieși din mașină singură, fără sprijin. Aerul de munte pătrunse în adânc, pojghița trosni, un sâmbure de bucurie înflori nesperat la marginea zidului. Clădirile sanatoriului erau chiar în munte, înconjurate de poieni largi și de pâlcuri de copaci. Câteva alei, câteva bănci. Ca un hotel, aproape.

-Interiorul e acceptabil, o să vezi, ținu el să spună. Te vei simți bine aici.

-Interiorul e un spital de nebuni, zise ea.

Se despărțiră în pragul salonului cu o fluturare de mână. Se lăsă pe patul alb și o spaimă uriașă, ca niciodată până acum, o cuprinse. Va putea plânge. Va putea?!… Apoi o voce rece o aduse pe linia de plutire. În sfârșit, sunt singură, auzi un gând venind de dincolo de zid. Într-un spital de nebuni, dar singură. Pot face tot ce vreau. În sfârșit.

Proză scurtă în avanpremieră din volumul „Într-o dimineață, devreme” de Dorica Boltașu, în curs de apariție la Editura Humanitas