Fragmente dintr-un fals jurnal extim

Timpul viu

Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.
Matei Călinescu

La capătul unei scurte, dar plăcute convalescențe, simpla bucurie a existenței era filtrată de rememorări de tot felul, unele, umbre fragile a ceea ce s-a solidificat în timp drept amintire, altele, doar desprinderi involuntare și reîntoarceri necesare. Trupului fragil care cobora atunci în stradă și străbătea agitația urbană îi lipsea vitalitatea, dar nu și puterea privirii care despica, până la ultimul țesut, nemișcarea acelui bulevard pustiit. Clădirile păreau că se înclină foarte ușor, aproape insesizabil, dar le simțeam dinamica în vibrația pașilor care se reformulau, unul câte unul, cu cât urcam tot mai sus în stradă. Chipul curat care se vedea trecând pe sub umbra celor câțiva copaci se ascundea de violența luminii orbitoare de amiază când așteptările se descompuneau și nimeni nu mai părea să înțeleagă atunci acele aparente fericiri stranii, care, între timp, și-au schimbat texturile și au fost înlocuite de altele, profund veritabile, mai proaspete și mai intense, și a căror instalare totală făcea improbabil orice trecut. Terasa mea luminată dădea spre o lume esențială, care trecuse de mult sub semnul amneziei semnificațiile și evidența lor agresivă, interpretările fugitive ale acelui timp viu și mișcător în care privirea nu se mai proiecta decât pe sine însăși. Departe de ea, în sălbăticia vidului stradal, haosul semnelor intensifica acele contururi precise ale orașului. Zilele care se înlănțuiseră până atunci nu cuprindeau nimic din ceea ce conținea timpul în formula sa inocentă.

În acea zi, așteptarea din piața golită de vocile stridente ale mulțimii luase forma unor fraze scurte, notate caligrafic în carnet, la o oarecare terasă din centrul orașului, în compania unei singurătăți confortabile. Tocmai terminasem de citit, cu doar câteva zile în urmă, în același loc, Un altfel de jurnal și ieșirea aceea din timp se proiectase ca un efect al unei scriituri desăvârșit-curative și se desprinsese de timpul narativ al confesiunii, umanizându-se complet și schimbându-și direcția. Timpurile străzii erau timpuri amortizate, sfidate de o anumită presiune și de o efervescență care îi lezau, și aceasta era vizibilă, naturalețea de a fi blânde și lineare. Microașteptările se dezactivaseră în mod irecuperabil și nu mai aveau să funcționeze niciodată decât ca o prelungire auxiliară, dar pasivă a timpului viitor, a cărui forță devenise brusc exterioară timpului viu. Câteva ore mai târziu, strada se golise de toate aceste tipuri de timp, unele îndelung falsificate, altele autentice, dar maladive, pe punctul de a se stinge. Timpul memoriei nu era un timp exploziv, dar atingea, din loc în loc, mici implozii senzoriale ale acelor amintiri care extrag din trecut insule minuscule de timp viu. Citind un articol al unui bun prieten despre un subiect asupra căruia stăruisem împreună ore în șir, de-a lungul unui fluviu liniștit și împăcat cu sine, momente în care îmi povestea despre ideile lui cu o neasemuită pasiune, inevitabil aud cum nu vocea mea este cea care pătrunde textul, ci vocea lui. Se întâmplă adesea, deși foarte rar, să existe voci pe care scriitura să le asimileze întru totul. F-ul scurt, r-ul tremurat, v-ul prelungit și pauzele care pregăteau punctele intense ale confesiunii sale se alăturau componenței lecturii pentru a alcătui acel timp viu pe care memoria îl selectează din trecutul arhivat și îl actualizează, înzestrându-l cu vitalitatea prezentului.

Într-o manieră bizară, dar nu exclusivă, timpurile mijlocii, mici sau infinitezimale s-au risipit în următoarele secunde. Timpurile mari țineau mai degrabă de opțiunea prezentului și așteptarea ca metodă vitală de a trăi nu mai era necesară. Există adesea, ca o restructurare a privirii, o schimbare a compoziției temporale. Timpul și stările sale, adesea comprimate și dezolante, adesea energice și pline de bunăvoință, se refac în permanență ca o entitate care nu se hrănește decât cu propria componență. Schimbând un bulevard cu celălalt, îl zăresc, poate chiar din întâmplare, la fel cum întâmplătoare este chiar explozia timpului viu, indice al unei pasivității a tuturor celorlalte tipuri de timp. Întâlnirea, desigur fără să fie o marcă a hazardului, căci ea nu ne surprindea pe niciunul, decât în măsura în care am fi știut că există o șansă infinitezimală ca lucrurile să se petreacă astfel, lăsa suficient spațiu unei armonii anihilante care se proiecta asupra unei întregi grădini pe care îți este, așa cum odată mărturisea un strălucit observator extim, imposibil să o părăsești, căci experiența dureroasă a părăsirii ei te va aduce inevitabil înapoi, cu acel reflex performativ de a te angaja în promisiuni febrile că niciodată, sub nicio formă, nu o vei părăsi. Și într-adevăr, cât de imposibil se dovedește, adesea, de părăsit liniștea suspendată a unei grădini înflorite în care liniștea însăși pare că răsare din ne(mai)văzut și uimire. Acelei derealități odată menționate i se adaugă, ca o cauză, declanșarea timpului viu a cărui existență pare improbabilă doar pentru că ea este singulară și nu survine decât în condiții extraordinare și fără repetiție. Această explozie are loc, așadar, o singură dată și este lipsită de orice istoricitate a subiectului, fără să fie, însă, o atemporalitate. Ea integrează dinamica lumii și funcționează ca o posibilitate, iar acestei posibilități îi lipsește cu desăvârșire conștientizarea propriei existențe. Este ca o insulă îndepărtată, ca o adunare de insule îndepărtate, ca un refugiu, ca o oglindire adâncă. Și cu cât pare mai mult că se aseamănă cu orice altceva ce există deja în lume, cu atât nu se aseamănă cu nimic.

Timpul acesta este efectul unor tăceri aproximative, al unor discursuri parțiale care se frâng foarte des la jumătatea expresiei. Părea că ne aparține și nu ne aparținea, pentru că, odată părăsit de oricare dintre noi, și-ar fi pierdut specificitatea încântătoare și s-ar fi normalizat. Pentru a înțelege mai bine și mai apăsat, vivacitatea acestei temporalități fluide se actualizează doar atunci când privirea este dublă și textul pe care ea ți-l propune rămâne indescifrabil. Cum la fel de indescifrabile rămân aceste decompoziții stranii ale realității care declanșează armonia familiară și nevoia percutantă de prezența cealaltă care, în absență, pare un prilej de energizare necesară. Aceste derealități multiple și izbucniri frecvente ale timpului viu, având mereu aceeași cauză limpede, nu desemnează decât existența unui fragilități, care nu te sperie decât în măsura în care ea este falsificată și iluzorie. Ziua aceea se umpluse de discuții mărunte, de zâmbete mult extinse, de inconștiența bucuriei simple pe care o mai întâlnisem și altă dată, care venea atunci să mă surprindă pentru câteva clipe. Odată instalată, ea devenise familiaritatea caldă care nu înspăimânta, poate, decât prin finalitatea ei bruscă atunci când, inevitabil, trebuie să te întorci la terasa luminată pentru ca mâine, încă o dată, să urci în bulevardul pustiu, mai apoi pe cele câteva străduțe, să străbați încă un bulevard mare și să aștepți declanșarea timpului viu. Ea se întâmplă de fiecare dată, fără eroare, încă de când ne zărim, ne facem un semn scurt cu mâna și ne vorbim cu voce tare, de foarte departe, ca și cum ne-am auzi într-adevăr, iar mai apoi tonul vocii coboară pe măsură ce ne apropiem. „Mi-am pus și o eșarfă, până la urmă”, „Este înfiorător de cald”, „Câte zile stai acolo?”. Viața își continuă cursul natural, cu imploziile și exploziile ei de timp, în care nemișcarea calmă este tulburată doar de zgomotul pe care mișcarea mâinii îl produce când spulberă compoziția aerului din jurul ei sau de amprentele pașilor negrăbiți pe asfaltul fierbinte al amiezii. Și cu cât mai familiar pare acest timp, iar senzația că l-ai mai trăit persistă, cu atât el este nemaitrăit.

Despre autor

Despina Jderu

Despina Jderu

Este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din București, cu o lucrare despre emergențele teoriei literare franceze în anii ’60-’70, și în prezent masterandă a aceleași facultăți, masteratul de Studii Literare; este colaborator al Institutului Francez din București în realizarea proiectului aniversar 80 ans de l’Institut Français en Roumanie și membru al Juriului Goncourt – Le choix roumain, ediția 2016. Este autoarea a numeroase articole de specialitate din care amintim: „Jamais plus. Le journal de deuil ou comment écrire la mort”, în curs de publicare în „Caiete critice”, sub egida Academiei Române. Editor al cărții „Mitologii” de Roland Barthes, apărută la Editura Vellant, 2015, și co-redactor al dosarului dedicat centenarului Roland Barthes. A organizat timp de trei ani, în calitate de membru al Lectoratului Francez al Universității din București, conferințe și seminare susținute de scriitori și intelectuali francezi precum Julia Kristeva, Andreï Makine, Sorj Chalandon etc. A publicat în revista „Observator cultural”.

Scrie un comentariu