Din Ţinutul Năzdrăvanilor Nr. 149

De când am născut-o pe mama…

-Nu vreau să strâng jucăriile! se împotrivește Minu, cu ochii scăpărându-i asemenea unui luptător ninja gata să înfrunte dușmanul.

-Dar tu te-ai jucat cu ele! îl dojenește mama, sătulă să mai facă încă o dată ordine în camera fraților. E datoria ta să lași camera curată.

-Nici eu nu vreau să strâng! declamă Rumbi, defilând prin fața disperată a mamei. De la o vreme, e bucuros să îi facă în ciudă mamei și mai bucuros să îl copieze în orice pe fratele său mai mare.

Mama își amintește (dar ce folos? nu-i nicio consolare) că a strânge jucăriile după copii e ca și cum ai încerca să dai zăpada la o parte din fața casei atunci când ninge fără încetare. Dai la lopată și când zici că ai terminat, zăpada s-a și așternut la loc, într-un strat chiar mai gros decât înainte să faci curățenie.

Totuși, mama nu s-a chinuit până acum să îi explice zăpezii cum e cu cei șapte ani de acasă. Prin cer, altele or fi regulile. Dar aici, pe pământ, Minu are deja șapte ani. Și e acasă. Iar asta ar trebui să se vadă și în ordinea din cameră.

Minu, însă, e imprevizibil, asemenea zăpezii. Când ninge cu jucării, ar fi mai bine să accepți troienele. Mai ales când și juniorul Rumbi e complice la înzăpezire.

-Minu, tu ai măcar cea mai mică idee despre ce înseamnă să fii părinte? îl întreabă mama, cu speranța că fiul ei va accepta, în cele din urmă, mustrat de conștiință și împins de simțul răspunderii, să se ocupe de zăpada de jucării din camera de joacă. Știi cum e să ai grijă clipă de clipă de copii? Să îi ții curați, să le dai de mâncare, să îi scoți la plimbare? De fapt, știi cum e să ai un copil în burtică aproape un an de zile? Și acela e abia începutul. Urmează o viață întreagă de griji.

-Nu cred că e așa greu să fii părinte! se înfoaie Minu. Părinții au voie să facă ce vor ei. Sunt mari. În plus, tu ți-ai dorit să mă naști. Așa că trebuie să mă iei așa cum sunt.

-Și trebuie să mă suporți și pe mine! îi izbește Rumbi urechile mamei, cu un țipăt ca de pescăruș.

Ei bine, însă, în acest timp, duhul camerei nu stă degeaba.

Cum, care duhul camerei? E vorba de acel duh care locuiește în lămpile și veiozele din camerele copiilor și suflă peste ei cheful de năzdrăvănii. Ziua, când copiii sunt la școală sau la grădiniță, doarme dus în becuri (ba chiar, uneori, se strecoară și prin așternuturile lor), iar după-amiaza și seara petrece de zor. Presară picături invizibile din licoarea lui magică peste copii și îi face să nu se mai oprească din râs, să zbiere, să se alerge, până când părinții încep se înfurie de atâta haos. Dar duhului tocmai asta îi place: să îi înfurie pe părinți. Îl amuză teribil să vadă tații roșii de nerăbdare, rugându-i pe copii de douăzeci de ori să „țipe mai încet”. Și îl distrează copios mamele transpirate de la călcat atâtea rufe, care îi imploră pe cei mici să nu răscolească dulapurile.

Dar, până și duhurile astea din camerele copiilor au limitele lor. Ce-i prea mult strică. În plus, dacă se strică părinții, se strică și joaca duhurilor. Așa că, la nevoie, duhurile din cameră intervin ca să mai potolească nițel atmosfera.

Auzindu-i pe cei doi năzdrăvani și înduioșându-se de mama veșnic obosită, duhul din camera lui Minu și a lui Rumbi se hotărăște să se joace.

-Au, mi-e rău! Mă doare burta, îmi vine să vărs! exclamă Minu pe neașteptate, lungindu-se pe canapea.

– Frățioare, ce e cu tine? se agită și Rumbi, oftând precum o oală sub presiune gata să dea în clocot.

– Nu știu, dar îmi vine să vărs, se tânguie Minu, ținându-se cu mâinile de burtă. Și mă simt teribil de obosit. Mamaaaaaaaa, vinoooooooooooooooooooo!

– Mama nu e aici, a dispărut! se panichează Rumbi.

– Minu, Rumbi, liniștiți-vă, nu am plecat nicăieri, se aude vocea mamei.

Dar de unde se aude? Copiii se uită prin toată încăperea, însă nici urmă de mama. Mamaaaaa?

Nu, mama nu e nici jos, în bucătărie, acolo unde plecase să le pregătească masa puțin mai devreme. Și nici afară, pentru că altfel nu i s-ar fi auzit vocea.

-Mamaaaa, unde ești? întreabă în cor ce doi frați.

-Sunt aici, aici jos, le răspunde mama ca dintr-o fundătură.

-Unde, că nu te vedem? spune Rumbi, aplecându-se în direcția zgomotului.

-Uite, sunt aici, în burtă. În burta lui Minu, răspunde mama.

-Cum? Mama, tu ești în burta mea? Ce se întâmplă? Cum de ai intrat? Și cum o să ieși? se ridică Minu dintr-odată în picioare, pipăindu-și cu teamă burta, care, da, acum că mama i-a zis unde e, parcă s-a făcut un pic mai grea.

-Minule, nu te mai agita. Sunt mică cât degetul tău mic de la picior acum. Așa că orice mișcare bruscă îmi face rău.

-Dar de ce te-ai micșorat? întreabă Minu disperat.

-M-am ascuns un pic în burta ta. Așa cum se ascund copiii în burticile mamelor. Acum trebuie să mai ai răbdare, până cresc suficient de mare ca să mă naști, îl lămurește mama cu o voce subțire, ca de bebeluș.

-Să te nasc? Eu? Dar sunt copil, șoptește Minu îngrozit. În plus, mamele ar trebui să nască copiii, nu copiii să își nască mamele…

-Nu mai borbi atâta și ai grijă de mama noastră, se apropie și Rumbi, grijuliu, așezând mânuța lui ca de pluș pe burta lui Minu.

Minu se mai calmează un pic. Trebuie să accepte situația. Poate că așa o fi acum treaba, să trebuiască și copiii să își nască părinții. Minu se întinde pe canapea și mai trec câteva minute. Sau poate câteva luni?

-Gata, mă simt deja mai bine, se bucură Minu. Nu îmi mai este greață! Cred că sunt pregătit să nasc!

-Nici vorbă, mai ai de așteptat, bolborosește mama, bălăcindu-se în lichidul hrănitor din burta lui Minu. Au trecut abia primele trei minute din viața mea de bebeluș. Mai sunt vreo șase minute. În plus, am mai crescut un pic și mă pot bucura și eu de aerul curat de aici, de la tine. Și piscina e plăcută, apa e călduță, mâncarea pe care mi-o trimiți prin buric e grozav de gustoasă. De mult nu m-am mai relaxat ca acum!

-Mama, ieși când vreau eu! E burta mea! se împotrivește Minu, fără să îi pese de tihna mamei.

Dar, când Minu încearcă să se ridice de pe canapea, se rostogolește înapoi cu un chiot. Se simte greu, precum un urs prins în capcană. Iar burta i-a crescut cât lampa în care locuiește duhul camerei cu jucării (dar asta el nu o știe!).

-Mamă, ce mă fac acum? M-am îngreunat, se tânguie Minu, sub povara mamei.

-Nicio grijă, puiule. Sunt bine sănătoasă, am mai crescut, îi răspunde mama chicotind.

-Ai mai crescut? Nu poți să te faci mică la loc și să ieși?

-Nu, lucrurile nu pot merge decât într-o singură direcție, îl lămurește mama. De la mic la mare. În nici un caz invers. Ce, când tu te-ai născut, eu te-am trimis la loc în burtă, să mai aștepți până mă simțeam eu pregătită să am grijă de tine? Până să mă prind eu cum e cu copiii, te-ai făcut mare de șapte ani. Și am mai primit încă un exemplar ca tine între timp.

Rumbi stă după ușă și râde de fratele său. Ce bine că nu e el îngreunatul. Dar adevărul e că i s-a cam făcut dor de mama. Și îi e cam foame. Iar Minu, cu tot răul ce l-a cuprins de câteva minute, sigur nu o să vrea să îi facă un sandviș cu unt. De s-ar naște, totuși, mama mai repede!

Minu vrea să se ridice de pe canapea să își ia o jucărie. Abia își târăște cei șapte ani prin casă. Nu știa că pot atârna atât de greu (mai ales în ochii mamei!). Picioarele i s-au umflat. Burta îi ajunge acum la gură. Gâfâie.

-Ești un balaur! Scoți flăcări pe gură! Dă-te de-a dura, rotundule! exclamă Rumbi cu chef de joacă.

– Nu cred că mai pot să mă joc, constată Minu cu amărăciune în glas. Mă doare burta rău. Și trebuie să am grijă de mămica. Altfel, e vai de noi. Trebuie să o nasc sănătoasă și puternică, să poată avea apoi ea iar grijă de noi.

– Hai, încă puțin și o să mă naști, Minule, îl încurajează mama de dinăuntru. Acum am ajuns la greutatea normală a unui bebeluș. Sunt la fel de grea precum tricicleta lui Rumbi.

Minu se ridică în picioare. Durerea de burtă e insuportabilă. Se simte umflat ca un balon. Și se umflă și se umflă, sub ochii uimiți ai lui Rumbi, până când… poc!

Camera s-a umplut de ceață.

Minu e întins pe canapea. Rumbi îl veghează.

Burta fratelui său nu mai e mare. Doar că Minu pare foarte obosit.

-Haideți, băieți! La spălat pe mâini, e gata masa! se aude o voce din bucătărie.

-Cum? Mama? Unde ești? strigă Minu și Rumbi, nevenindu-le să își creadă urechilor.

-Cum, unde sunt? În bucătărie. Și vă strig de cinci minute. Ce tot faceți acolo? Tot nu ați terminat cu ordinea prin cameră?

-Mama, de ce te prefaci că nu știi? Tocmai ce te născusem și mă simțeam foarte obosit, o lămurește Minu. În plus, mă așteptam să fii abia un bebeluș și să trebuiască să îți dăm lapte și să te verificăm de caca și…

-Ce jocuri sunt astea? Lăsați prostiile și treceți la mâncat! îi cheamă mama pe cei doi năzdrăvani.

Băieții vin la masă. Dar, înainte de asta, fac ordine în camera de joacă. Uite că uneori și zăpada cea nesfârșită se mai lasă curățată. Cu un mic ajutor de la duh, ce-i drept.

Duhul zâmbește mulțumit din becul său confortabil.

Minu și Rumbi zâmbesc și ei. Acum, că mama e iar mare, speră că nu mai trebuie să o nască niciodată.

 

Susține Literomania

Despre autor

Andreea Micu

Andreea Micu

S-a născut în 1985, în București, petrecându-și copilăria alături de bunici, la Târgu-Jiu. Poveștile au fost mereu în căutarea Andreei. La început, erau poveștile spuse de străbunica Bibica și bunica Mica, pe care, odată auzite, le voia repetate întocmai, fără nici cea mai mică abatere de la firul original. Apoi au urmat poveștile ce așteptau să fie scrise, cu entuziasmul copilariei, în caietul de compuneri din clasele V-VIII sau cele care se scriau doar în gând, cu timiditate. Mai târziu, când a devenit mamă, și-au făcut loc poveștile inventate seară de seară pentru băieții săi. Andreea a absolvit Facultatea de Drept a Universității București și Colegiul juridic franco-român de studii europene (Universitatea Paris I Pantheon-Sorbonne). În prezent profesează ca avocat, continuând totodată și o frumoasă tradiție de familie în domeniul vinurilor.vChiar dacă nu bea cafea dimineața, Andreea își găsește energia zilnică în cărțile pe care le citește. Dragostea pentru literatură și bucuria pură din ochii copiilor atunci când descoperă magia cărților au convins-o pe Andreea să reînceapă să scrie povești. Până acum, Andreea a publicat trei cărți din seria „Lunus Plinus și Andrei”: „Lunus Plinus și Andrei în Țara lui Faci ce Vrei”, „Lunus Plinus și Miracolul Crăciunului”, „Lunus Plinus și Andrei, pe Pământ nu faci ce vrei”.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: