„Un ceai la capătul lumii” de Francesc Miralles și Ángeles Doñate (fragment)

Vă prezentăm în avanpremieră un fragment din romanul „Un ceai la capătul lumii” de Francesc Miralles și Ángeles Doñate, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți, roman ce apare zilele acestea la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”.

„«Un ceai la capătul lumii», ca și alte romane ale catalanului Francesc Miralles – unele scrise în colaborare, cum este și cazul de față, co-autoare fiind Ángeles Doñate –, invită la reflecție și introspecție, oferind cititorului o viziune asupra vieții, asupra valorii vieții, de o mare frumusețe și profunzime prin exemplara ei generozitate. Venerabilul Kosei-San, «gardianul abisului», este un emoționant model de bunătate, înțelegere și solidaritate umană: își dedică ultimii ani de viață unui ideal nobil, acela de a salva sufletele rătăcite care, ajunse în pragul abisului, cred că singura soluție este sinuciderea. Autorii reușesc să creeze un echilibru perfect al firelor narațiunii – istoria tristei vieți a lui Kosei-San, ale cărei împrejurări vitrege i-au impus să-și sacrifice iubirea, relatările captivantelor experiențe de salvare a multor ființe disperate, povestea de dragoste dintre Toni, protagonistul narator, și fermecătoarea și misterioasa Esmeralda, reflecții filozofice existențiale –, într-un stil cuceritor prin claritate, culoare și forță sugestivă. Pe scurt, o carte-lecție de viață, care emană speranță și lumină.” (Tudora Șandru Mehedinți)

34 Fata din zori

Noaptea aceea a fost prima, de la sosirea mea la Templul Ultimei Mâini, în care somnul m-a învins îndată ce m-am culcat. Doborât de o oboseală infinită, aș fi putut să dorm mai departe până dimineața târziu, dacă strigătele lui Kosei-San nu m-ar fi trezit.

— Toni! Toni!

Am sărit din pat speriat și descumpănit, fiindcă era încă întuneric. Vechiul ceas de pe perete arăta cinci și jumătate. Ce foc putea să se fi aprins la ora asta?

Primele raze de soare începeau să răzbească printre nori. M-am uitat pe fereastră: era ora aceea de dinaintea răsăritului, când lumina cenușie mângâie totul.

Kosei-San mă aștepta nerăbdător în ușa deschisă a camerei mele.

— Grăbește-te! Nu-i timp de pierdut. Trebuie să dai fuga chiar acum. Ea o să se… Eu nu mai pot, dar tu…

Să ies în fugă? Ea? Ce se întâmpla oare?

Pe când mă îmbrăcam în mare zor, mi-am implorat strămoșii ca nu cumva Kosei-San să spună ceea ce a rostit după două minute, împingându-mă afară din încăpere:

— Ceasul răsăritului e unul dintre cele favorite ale sinucigașilor.

Un fior rece mi-a trecut pe șira spinării, în timp ce-mi încheiam pantalonii în mijlocul sufrageriei.

— Am ieșit să dau o raită și am văzut-o.

— Pe cine ai văzut? am întrebat alarmat.

— O fată. Stă în picioare lângă stânca roșiatică. N-am nici o îndoială… E gata să facă o prostie!

L-am privit lung, fără să înțeleg nimic.

— Și de ce nu te-ai dus s-o oprești?

— Nu știu ce-i cu mine, dar mă dor groaznic picioarele, și capul mi se învârtește. Tu poți să fugi și să ajungi la timp!

Am ascultat fără să mai întreb nimic. Am ieșit afară, am alergat ca și cum pentru mine era ceva de viață și de moarte.

Sărind din piatră în piatră, m-am întrebat dacă îmi revenea și responsabilitatea să o invit la un ceai.

Am început să zăresc în depărtare o siluetă neclară. Mi-am întețit fuga.

Cu spatele la mine, fata contempla neantul și nu m-a mirat deloc că nu sărise încă. Un glob portocaliu explodase, scăldând totul într-o mare de căldură, încât nimeni n-ar fi vrut să moară chiar atunci și acolo.

Cel puțin așa mi-am zis mie însumi, pe când mă apropiam de ea fără să mă vadă.

Luându-mă după modul în care proceda bătrânul, m-am străduit să nu fac zgomot, ca să n-o sperii.

Dar în câteva secunde cel care s-a speriat am fost eu.

Când am prins-o de braț, și ea s-a întors încetișor, am rămas împietrit. Am deschis gura, dar nu mi-a ieșit din gât nici un strigăt, nici un cuvânt.

— Esmeralda… am șoptit în sfârșit. Ce faci aici?

Mi-a răspuns pe un ton foarte firesc:

— Am venit să văd locul vostru de observație. Brusc, m-a apucat curiozitatea. Te-am speriat?

— Deloc, am mințit, petrecându-mi brațul peste umerii ei.

S-a înfiorat ușor. La ora aceea devreme era frig, și ea nu avea decât o bluză și, la gât, un fular portocaliu ca soarele care se ivea.

Am sărutat-o pe obraz. Mi-era greu să mă obișnuiesc cu ideea că aceste două lumi între care oscila viața mea se întâlniseră.

— Dormeai? a murmurat cu gingășie, ca și cum n-ar vrea să rupă vraja acelui miracol pe care-l contemplam împreună pentru prima oară.

Am încuviințat.

— Și maestrul tău? Mi-ar plăcea să-l cunosc. Ieri m-ai făcut curioasă cu atâtea povești…

Fără să-mi dau seama, am rostit fraza cu care începea magia lui Kosei-San:

— Vrei să bem un ceai împreună?

Citește și „Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964” de Clarice Lispector (fragment)

35 Cineva va trebui s-o facă

Kosei-San zăcea pe jos, de partea cealaltă a ușii, ca și cum ar fi căzut fulgerător înainte de a putea intra la el în cameră.

— Nu e mort, m-a liniștit Esmeralda, ghemuită lângă el, după ce i-a atins încheietura mâinii. Are pulsul slab, dar se simte… Ar trebui să ne ducem după un doctor.

— Vă rog… vă rog să n-o faceți.

Vocea lui Kosei-San părea extrem de slăbită, totuși am reușit să-l înțeleg:

— Duceți-mă în pat, a fost doar o amețeală…

— Lasă-mă pe mine, i-am cerut Esmeraldei, pot singur.

Când l-am ridicat, m-am speriat ce ușor era. Parcă țineam corpul unui copil pe care l-au părăsit puterile.

Brusc agitată, ea a desfăcut patul cu mâini tremurătoare și l-a acoperit pe bătrân îndată ce l-am întins acolo.

Kosei-San își mișca mâna, ca și cum voia să nu dea importanță celor întâmplate, dar înainte să închidem ușa, l-am putut auzi spunând:

— Cineva va trebui s-o facă.

Orele care au urmat au fost pline de confuzie. Esmeralda nu părea în largul ei în căsuța aceea, de parcă ar fi un spirit prea liber pentru a sta închisă între patru pereți.

În ce mă privește, am pregătit o supă într-un ibric din cămară, adăugând puțină ceapă și pâine. Dar când i-am dus-o bătrânului, n-a vrut să ia nici măcar o lingură.

Doborât de febră, spunea fraze incoerente și se zvârcolea în pat, ca și cum ar fi căzut într-o lume absurdă. Chiar și așa, expresia lui nu era de durere, ci de bucurie. Motivul bucuriei era un mister, însă râdea și vorbea fără încetare.

— Dacă nu dăm fuga să aducem un medic, îl pierdem, i-am spus Esmeraldei, din ce în ce mai îngrijorat.

— Suntem atât de departe de orice și n-avem nici un vehicul, încât atunci când o să dăm de civilizație, el o să fie mort, a spus cu o răceală surprinzătoare. Du-te tu, eu rămân să am grijă de el.

După câteva clipe de îndoială, am șoptit:

— Dacă îl vede un medic, îl vor duce la un spital și o să zacă acolo în agonie. Kosei-San e un mare povestitor de istorii și o să deteste ca a lui să se termine astfel.

Esmeralda a încuviințat cu ochii în lacrimi, și compasiunea care o arăta pentru o ființă omenească pe care o cunoștea doar de câteva ceasuri m-a mișcat până în adâncul sufletului.

— Nu uita ce a spus, a adăugat ea anevoie. Cineva va trebui s-o facă.

N-a fost nevoie de mai multe cuvinte pentru a înțelege la ce se referă.

Fără să mai pierd vremea, mi-am luat haina și am ieșit din cabană pentru a prelua misiunea omului abisului și a întinde la nevoie ultima mână.

Dimineața era strălucitoare și caldă. M-am întâlnit cu o familie care, cercetând un ghid, încerca să-şi dea seama unde se află. I-am salutat cu un gest natural și am făcut același lucru cu un grup de excursioniști care fotografiau prăpastia, înarmați cu bețe și bastoane, și în picioare cu bocanci. Cam exagerat pentru terenul acela nu foarte accidentat.

Mergând pe marginea abisului spre a-mi îndeplini misiunea de paznic pentru întâia oară, am încercat să mi-l imaginez pe Kosei-San în primele sale zile aici. Să fi avut același nod în stomac ca mine, doar la gândul că putea să întâlnească un suflet disperat? Când oare începuse să-i invite la o ceașcă de ceai? El nu avusese un maestru cum am avut eu! Cum putuse să suporte atâtea ore, zile și ani de tăcere?

Timpul s-a scurs în vârtejul acestor întrebări amestecate cu revederea propriei mele vieți.

M-am întors la miezul zilei să mănânc ceva și să văd dacă totul era neschimbat. Esmeralda citea acum, așezată lângă fereastră, cu o expresie îngândurată.

Mi-am reluat veghea, atent la orice mișcare ce s-ar putea zări pe stânci, până când soarele a început să apună.

Când s-a făcut opt, m-am gândit că n-o să mai urce nimeni – chiar și pentru a te sinucide e nevoie de lumină –, așa încât m-am îndreptat spre cabană.

Nu trecuseră multe ore de când ieșisem pentru tura de după-amiază, dar intrând pe ușă am simțit că se scursese o viață întreagă.

Nu se schimbase nimic. Însă totul părea diferit.

Liniștea care m-a primit în casă a fost ca o premoniție. Esmeralda mă aștepta în penumbră, stând la masă cu privirea pierdută undeva pe fereastră. Am putut desluși lacrimile care i se prelingeau încetișor pe obraji.

N-am îndrăznit să aprind lampa.

Întunericul a început să se aștearnă în toate colțurile încăperii. Doar atunci când bezna a fost totală am avut curajul să întreb, aproape în șoaptă, ce se întâmplase.

Esmeralda s-a ridicat, parcă filmată cu încetinitorul. A trecut pe lângă mine, dar nici măcar n-a schițat un gest să mă atingă.

— Vino cu mine!

Vocea ei tremurătoare a făcut să-mi stea inima în loc.

Cu delicatețe, a deschis ușa camerei lui Kosei-San, unde ardeau două lumânări.

Eram atât de convins că murise, încât am respirat ușurat văzând că pieptul i se mișca în sus și în jos. Dormea epuizat.

Dar adevărata surpriză a fost când Esmeralda mi-a dat să înțeleg că nu pe bolnav voia să mi-l arate, ci o fotografie într-o ramă veche, care se odihnea pe comodă.

Mi-a arătat-o și mi-am apropiat ochii de portretul acela de demult al unei femei nord-americane, frumoasă și surâzătoare, care poza în fața unei clădiri de cărămidă. Până atunci îmi trecuse neobservat.

— Uită-te bine, e foarte frumoasă, a spus emoționată. Ți-o prezint pe mama.

Francesc Miralles, Ángeles Doñate, „Un ceai la capătul lumii”, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2022

Francesc Miralles este un autor publicat în toată lumea. S-a născut la Barcelona în 1968. A scris, împreună cu Héctor García, Metoda Ikigai: Secrete japoneze pentru a-ți descoperi adevărata pasiune și a-ți atinge țelurile în viață (Humanitas, 2019), volum tradus în peste 60 de limbi și care a ajuns bestseller în Statele Unite, Anglia, India, Olanda, Turcia etc. Romanul său Iubire cu „i“ mic (Amor en minúscula, 2006; Humanitas Fiction, 2017), a fost tradus în 27 de limbi. La Humanitas Fiction i-au mai apărut: în 2017, romanul Cel mai frumos loc din lume e chiar aici (El mejor lugar del mundo es aquí mismo, 2008), scris împreună cu Care Santos și tradus în peste 20 de limbi; în 2018, Wabi-Sabi (2014); în 2020, Biblioteca de pe Lună (La biblioteca de la Luna, 2019), iar în 2022, Un ceai la capătul lumii (Un té para curar el alma, 2021), semnat împreună cu Ángeles Doñate.

Ángeles Doñate s-a născut la Barcelona. Jurnalistă de profesie, lucrează ca manager de comunicare pentru instituții sociale și din domeniul educației. În prezent lucrează pentru un ONG care desfășoară proiecte în Mexic și Senegal. De ani de zile, pentru a întoarce o parte din norocul personal, predă scrisul și cititul pentru adulți. A publicat mai multe cărți și trei romane: El invierno que tomamos cartas en el asunto (2015), tradus în 10 limbi, El alma de la radio (2017) și El último vagón (2019). În 2021 semnează, împreună cu Francesc Miralles, romanul Un ceai la capătul lumii (Un té para curar el alma; Humanitas Fiction, 2022).