„Găina cu gâtul tăiat” de Horacio Quiroga

Cât era ziua de lungă, tândălind pe o bancă în patio, ședeau cei patru copii cretini ai soților Mazzini-Ferraz. Limba le atârna dintre buze, aveau ochi nătângi şi-şi întorceau capul cu gura larg căscată.

Curtea era cu pământ pe jos, închisă spre apus cu o împrejmuire de cărămizi. Banca se afla la cinci metri de aceasta, paralelă cu ea, şi acolo stăteau ei veşnic, nemişcaţi, cu ochii pironiţi la cărămizi. Când soarele, asfințind, se ascundea îndărătul împrejmuirii, cretinii se distrau de minune. Lumina orbitoare le atrăgea, la început, atenţia: apoi, treptat, ochii li se însufleţeau; la sfârşit râdeau zgomotos, congestionaţi de aceeaşi ilaritate nesăţioasă, uitându-se la soare cu o veselie bestială, de parcă ar fi fost ceva de mâncare.

Alteori, înşiruiţi pe bancă, zumzăiau ceasuri întregi, imitând tramvaiul electric. Zgomotele puternice îi smulgeau şi ele din inerţie, iar atunci fugeau de jur-împrejurul curţii, muşcându-şi limba şi mugind. Dar mai întotdeauna zăceau cufundaţi în bezna letargiei cretinismului, şi-şi petreceau toată ziulica aşezaţi pe banca lor, cu picioarele atârnând inerte, îmbibându-şi pantalonii cu salivă vâscoasă.

Cel mai mare avea doisprezece ani, iar cel mai mic, opt. Întreaga lor înfăţişare murdară şi neajutorată vădea lipsa oricărui dram de îngrijire maternă.

Şi totuşi, cei patru cretini fuseseră cândva încântarea părinţilor. După trei luni de căsnicie, Mazzini şi Berta îşi orientară dragostea limitată de la bărbat la femeie şi de la femeie la bărbat spre un viitor cu mult mai vital: un fiu. Există bucurie mai mare pentru doi îndrăgostiţi decât această onestă consfinţire a dezmierdărilor lor, eliberate de acuma de egoismul unei iubiri reciproce fără nici un alt ţel şi, ce-i mai rău pentru iubirea însăşi, fără nici o nădejde de reînnoire?

Aşa simţiră Mazzini şi Berta, iar când copilul veni pe lume, la 14 luni după căsătorie, crezură că au atins culmea fericirii. Pruncul crescu frumos şi înfloritor până ce împlini un an şi jumătate. Dar în cea de-a douăzecea lună îl zgâlţâiră într-o noapte nişte convulsii înspăimântătoare, iar a doua zi nu-şi mai recunoştea părinţii. Medicul îl examină cu acea atenţie profesională veşnic căutând, în mod vădit, rădăcina răului în metehnele părinţilor.

După câteva zile, membrele paralizate ale pruncului îşi recăpătară mobilitatea; dar inteligenţa, sufletul, până şi instinctul i se duseseră cu desăvârşire. Rămăsese cretin fără leac, bălos, moale ca o cârpă, mort pentru totdeauna pe genunchii maică-sii.

– Copilul meu, copilul meu drag! – hohotea ea peste înfiorătoarea ruină a primului ei născut.

Tatăl, distrus, îl întovărăşi pe medic până afară.

– Dumneavoastră pot să v-o spun: cred că-i un caz pierdut. Poate să se mai îndrepte, să fie educat în limitele cretinismului său, dar nimic mai mult.

– Da!… Da!… – încuviinţa Mazzini. – Dar spuneţi-mi: credeţi că-i ceva ereditar, că…?

– În legătură cu ereditatea paternă, v-am spus ce credeam de cum l-am văzut pe fiul dumneavoastră. Dinspre partea mamei, e pe-acolo un plămân care nu respiră normal. Mai mult nu vă pot spune, dar se-aude un suflu cam aspru. Duceţi-o la un consult amănunţit.

Cu sufletul sfâşiat de remuşcări, Mazzini îşi îndoi iubirea faţă de fiul său, micul cretin care plătea excesele bunicului. Trebui în acelaşi timp s-o consoleze, s-o susţină fără răgaz pe Berta, rănită până-n străfundul fiinţei de acel eşec al tinerei sale maternităţi.

Cum e şi firesc, perechea îşi puse toată dragostea în nădejdea unui alt vlăstar. Acesta se născu, iar sănătatea şi râsul lui cristalin reaprinseră flacăra stinsă a viitorului. Or, într-a optsprezecea lună, convulsiile primului-născut se repetau, iar în ziua ce urmă al doilea fiu se trezea cretin.

De data asta, părinţii căzură într-o neagră disperare. Aşadar, sângele, iubirea le erau blestemate! Iubirea, mai ales! 28 de ani el, ea 22, şi întreaga lor tandreţe pătimașă nu izbutea să zămislească un atom de viaţă normală! Acum nu mai cereau frumuseţe şi inteligenţă, ca la primul-născut; ci doar un copil ca toţi copiii!

Din noul dezastru zbucniră noi vâlvătăi de dragoste îndurerată, o arzătoare, nebună dorinţă de-a răscumpăra o dată pentru totdeauna sfinţenia tandreţii lor. De data asta au fost doi gemeni, şi punct cu punct se repetă povestea fraţilor mai mari.

Totuşi, dincolo de nemărginita amărăciune, Mazzini şi Berta păstrau o duioşie adâncă pentru cele patru odrasle ale lor. Trebuiră smulse din limbul celei mai crase bestialităţi, nu sufletele lor, nici vorbă, ci chiar instinctele anihilate. Nu ştiau să înghită, să se mute dintr-un loc într-altul, nici măcar să şadă. Învăţară, până la urmă, să meargă, dar se ciocneau de toate cele, nepercepând obstacolele. Când îi spălau, mugeau până ce faţa li se făcea ca sfecla. Se însufleţeau numai dinaintea mâncării, sau când vedeau culori strălucitoare, ori auzeau tunete. Atunci râdeau, scoţând afară limba şi râuri de bale, radiind de o surescitare bestială. Aveau, în schimb, unele aptitudini imitative; dar mai mult nu s-a putut scoate de la ei.

Cu cei doi gemeni, cumplita descendenţă părea să se fi încheiat. Dar, după trecerea a trei ani, Mazzini şi Berta îşi doriră din nou cu ardoare un copil, încrezători în faptul că lungul răstimp ce se scursese va fi îmblânzit soarta nemiloasă.

Nu-şi vedeau răsplătite aşteptările. Iar dorinţa arzătoare ajungând la paroxism din pricina neîmplinirii, se înrăiră. Până în clipa aceea, fiecare din ei luase asupră-şi partea ce i se datora din nenorocirea odraslelor; însă neputinţa unei răscumpărări, la priveliştea celor patru bestii născute dintr-înşii, scuipă afară acea nevoie nestăpânită de a da vina pe celălalt care-i apanajul tipic al sufletelor meschine.

Au început cu schimbarea pronumelor: copiii tăi. Şi, cum pe deasupra insultei venea şi o insinuare, atmosfera se încărca.

– Mi se pare – îi spuse într-o noapte Mazzini, care tocmai intrase pe uşă şi se spăla pe mâini – c-ai putea să-i ţii pe băieţi ceva mai curaţi.

Berta continuă să citească de parcă nici n-ar fi auzit.

– E prima oară – replică ea după o vreme – când te văd preocupat de starea copiilor tăi.

Mazzini îşi întoarse niţel faţa spre ea, cu un zâmbet forţat.

– A copiilor noştri, dacă nu mă-nşel…

– Bine, a copiilor noştri. Aşa-ţi convine? – îşi ridică ea privirea.

De data asta, Mazzini se exprimă foarte clar:

– Cred că n-ai de gând să spui că eu aş fi de vină, nu-i aşa?

– A, nu! – zâmbi Berta, tare palidă – ; dar eu cu-atât mai puţin, îmi închipui… Doar asta mai lipsea…! – murmură ea.

– Cum adică, asta mai lipsea?

– Adică, dacă-i careva de vină, nu-s eu aceea, pricepi? Asta voiam să-ţi spun.

Bărbatul o privi o clipă, cu o violentă dorinţă de a o insulta.

– Ajunge! – articulă el, în sfârşit, uscându-şi mâinile.

– Bine, bine; dar dacă vrei să spui că…

– Berta!

– Bine, bine!

Asta a fost doar prima ciocnire, au urmat altele. Dar în inevitabilele momente de împăcare sufletele li se contopeau într-o îndoită frenezie şi dorinţă aprigă de-a dobândi un alt copil.

Se născu, astfel, o fetiţă. Doi ani de zile trăiră cu groaza în suflet, aşteptând mereu un nou dezastru.

Dar nimic nu surveni, şi părinţii îşi revărsară asupra fiicei lor toată afecţiunea, pe care micuţa o împingea până la ultimele limite ale răsfăţului şi proastei-creşteri.

Dacă Berta, chiar şi în ultima vreme, avea mereu grijă de copii, după naşterea Bertitei uită aproape cu totul de ceilalţi. Numai gândul la dânşii o îngrozea ca o faptă oribilă pe care fusese silită s-o săvârşească. Cu Mazzini, deşi în mai mică măsură, se petrecea acelaşi lucru.

Dar nici aşa sufletele lor nu-şi aflaseră pacea. Cea mai măruntă indispoziţie a copilei scuipa afară, odată cu spaima de a o pierde, resentimentele pentru descendenţa lor putredă. Prea multă vreme adunaseră fiere pentru ca paharul să nu fie plin cu vârf, şi la cea mai mică atingere veninul se revărsa. Încă de la prima ceartă otrăvită îşi pierduseră respectul unul pentru celălalt; şi dacă există pe lume un lucru către care omul să se simtă împins cu o plăcere sadică, acela e de-a umili total o persoană, odată pornit pe această pantă. Înainte se stăpâneau, lipsindu-le amândurora o reuşită; acum, când aceasta se ivise, fiecare din ei, atribuindu-şi-o sieşi, simţea mai puternic stigmatul celor patru avortoni pe care celălalt îl silise să-i zămislească.

Cu asemenea simţăminte, pentru cei patru copii mai mari nu mai rămânea loc pentru niciun fel de căldură. Slujnica îi îmbrăca, le dădea de mâncare, îi culca, cu o vădită bruscheţe. Nu-i spălau aproape niciodată. Aproape toată ziulica şi-o petreceau aşezaţi dinaintea împrejmuirii, privaţi şi de grija cea mai elementară.

Aşa stând lucrurile, Bertita împlini patru ani şi, în noaptea aceea, din pricina zaharicalelor pe care părinţii nu erau în stare să i le refuze, copila avu niţică febră şi frisoane. Iar teama de-a o vedea murind sau rămânând cretină redeschise veşnica rană.

Nu mai suflaseră o vorbă de trei ceasuri, şi pretextul au fost, ca mai totdeauna, paşii grei ai lui Mazzini.

– Dumnezeule! Nu poţi să calci mai încet? De câte ori…?

– Ei asta-i, am uitat şi eu; gata! N-o fac într-adins.

Ea zâmbi, dispreţuitoare:

– Nu zău, nu prea cred!

– Şi eu, de n-aş fi crezut nicicând în tine… ofticoaso!

– Ce? Ce-ai zis?

– Nimica.

– Ba da, te-am auzit eu! Ascultă: nu ştiu ce-ai zis; dar îţi jur că prefer orice decât să am un tată cum l-ai avut tu!

Mazzini păli.

– În sfârşit! – îngână el, cu dinţii încleştaţi. – În sfârşit, viperă, ai spus ce-aveai în minte!

– Ah, da, viperă! Dar eu am avut părinţi sănătoşi, auzi? Sănătoşi! Taică-meu n-a murit de delir alcoolic! Aş fi avut şi eu copii ca toată lumea! Ăştia-s numai plozii tăi, toţi patru!

Mazzini explodă la rându-i:

– Viperă ofticoasă! Asta ţi-am zis, asta voiam să-ţi zic! Întreabă-l pe medic, întreabă-l cine-i mai vinovat de meningita odraslelor tale: taică-meu, ori plămânul tău atacat, viperă!

Continuară tot aşa, din ce în ce mai violent, până ce un geamăt de-al Bertitei le pecetlui pe loc gura. La ceasurile unu spre ziuă, uşoara indigestie i se dusese deja şi, cum în mod fatal se întâmplă cu toate perechile tinere care s-au iubit fierbinte măcar o vreme, veni împăcarea, cu atât mai pătimaşă cu cât mai mârşave fuseseră insultele.

Se făcu ziuă, o zi splendidă, iar la sculare Berta scuipă niște sânge. Emoţiile şi noaptea proastă pe care o petrecuse purtau, în mare măsură, vina. Mazzini o ţinu multă vreme îmbrăţişată, şi ea plânse cu disperare, dar fără ca vreunul din ei să îndrăznească a rosti un cuvânt.

La ceasurile zece hotărîră să iasă niţel după prânz. Cum timpul era foarte scurt, îi porunciră slujnicei să taie o găină.

Ziua, foarte luminoasă, îi smulsese pe cretini de pe banca lor. Aşa se face că, în vreme ce slujnica tăia la bucătărie gâtul orătaniei, scurgându-i sângele puţin câte puţin (Berta învăţase de la maică-sa acest mod eficace de-a păstra prospeţimea cărnii), i se păru că aude în spatele ei un zgomot ca de respiraţie. Se întoarse, şi-i văzu pe cei patru cretini, lipiţi umăr la umăr, urmărind uluiţi operaţia. Roşu… roşu…

– Coniţă! Copiii sunt aci, la bucătărie!

Berta veni imediat; nu suporta să-i vadă călcând pe acolo. Şi nici măcar acuma, în ceasurile astea de iertare desăvârşită, de uitare şi fericire recâştigată, nu putea să-și cruţe priveliştea aia oribilă! Pentru că, fireşte, cu cât îi erau mai înflăcărate elanurile de dragoste faţă de soţul şi fetiţa ei, cu atât mai pornită devenea împotriva monştrilor.

– Să iasă, María! Dă-i afară, afară, când îţi zic!

Cele patru bestii, zgâlţâite, îmbrâncite brutal, se duseră învârtindu-se până la banca lor.

După prânz, toată lumea ieşi. Slujnica plecă la Buenos Aires, iar perechea, în vizită pe la alte quinte. La căderea amurgului se înapoiară; dar Berta ţinu să le dea bineţe şi vecinilor de peste drum. Fiică-sa o şterse numaidecât acasă.

În vremea aia, cretinii nu se urniseră toată ziua de pe banca lor. Soarele deja trecuse de împrejmuire, începea să se afunde, iar ei continuau să se uite la cărămizi, mai apatici ca oricând.

Pe neaşteptate, ceva se interpuse între privirea lor şi împrejmuire. Surioara lor, plictisită de cele cinci ceasuri în compania părinţilor, voia să exploreze pe cont propriu. Oprită la poalele împrejmuirii, se uita gânditoare la creasta acesteia. Voia să se caţere până acolo, nu mai încăpea îndoială. Până la urmă se hotărî să încerce cu un scaun desfundat, dar nici aşa n-ajungea. Recurse atunci la o ladă pentru petrol lampant, iar instinctul topografic o îndrumă să plaseze vertical mobila, drept care izbuti.

Cei patru cretini, cu privirea indiferentă, îşi văzură surioara reușind cu răbdare să-şi găsească echilibrul şi rezemându-şi bărbia de creasta împrejmuirii, între mâinile întinse şi încordate, săltată în vârful picioarelor. O văzură uitându-se în toate părţile şi căutând sprijin cu piciorul pentru a se aburca mai sus.

Dar privirea cretinilor se însufleţise; o aceeaşi licărire intensă le stăruia în pupile. Nu-şi mai luau ochii de la surioara lor, pe când o pornire crescândă de aviditate bestială le schimonosea toate trăsăturile feţei. Înaintară tiptil spre împrejmuire. Micuţa, care izbutise să-şi petreacă piciorul pe deasupra, se pregătea să se pună călare şi, fără îndoială, să-şi dea drumul dincolo, când se simţi înhăţată de un picior. Dedesubt, cei opt ochi aţintiţi într-ai săi o înspăimântară.

– Dă-mi drumu’! Lasă-mă! – ţipă ea, scuturându-şi piciorul. Dar fu trasă în jos.

– Mămico! Au, mămico! Mămico, tăticule! – plânse ea în gura mare. Mai încercă o dată să se ţină de margine, dar se simţi smulsă cu putere, şi căzu.

– Mămico! Au, mămi…! – mai mult nu mai apucă să strige. Unul dintre ei o înhăţă de gât, dându-i buclele la o parte ca pe nişte fulgi, iar ceilalţi o târâră de un singur picior până în bucătărie, unde de dimineaţă fusese scurs sângele găinii, ţinută strâns, smulgându-i viaţa secundă cu secundă.

Lui Mazzini, din casa de peste drum, i se păru că aude glasul fetiţei lui.

– Parcă te cheamă – îi zise el Bertei.

Traseră cu urechea, neliniştiţi, dar nu mai auziră nimic. Totuşi, o clipă mai târziu, îşi luară rămas-bun şi, pe când Berta se ducea să-şi dea jos pălăria, Mazzini înaintă cu câţiva paşi în patio:

– Bertita!

Niciun răspuns.

– Bertita! – ridică el glasul deja schimbat.

Iar tăcerea fu atât de sinistră pentru inima-i pururi înspăimântată, încât spatele îi îngheţă de-o presimţire cumplită.

– Fetiţa mea, fetiţa mea! – şi alergă înnebunit spre fundul curţii. Or, trecând prin faţa bucătăriei, zări pe duşumea un lac de sânge. Împinse violent uşa, care era întredeschisă, şi scoase un ţipăt de oroare.

Berta, care alergase şi ea într-un suflet la auzul chemării neliniştite a tatălui, îi auzi strigătul şi răspunse cu un altul. Dar când să dea buzna în bucătărie, Mazzini, palid ca moartea, i se puse în faţă, oprind-o:

– Nu intra! Nu intra!

Berta apucă să vadă podeaua inundată de sânge. Nu mai putu decât să-şi ducă mâinile la cap, şi se prăvăli la picioarele lui cu un suspin răguşit.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „La gallina degollada” (din volumul „Cuentos de amor, de locura y de muerte”, 1917)

Sursă foto aici