Încerc să-mi dau seama de perioadele lui Kirk Douglas în viața mea. Cred că ele erau două. În copilăria mea, cam pînă la studenție, l-am crezut sempitern: Spartacus și Ultimul tren din Gun Hill au fost pentru mine niște capodopere, cu tot parfumul acela al inocenței pe care aproape că nu-l mai simțim mai tîrziu, și sigur că îl pierdem odată pentru totdeauna. Am mai văzut cu el un film în care juca un producător cinic, despre viața căruia își depănau amintirile trei protagoniști parcă, și altul în care era un cowboy ticălos.
După aceea, aproape că îl uitasem: îl vedeam din cînd în cînd, dar nu mai era altceva decît tatăl lui Michael Douglas, actor bun și acesta din urmă. E oare un subiect de meditație dacă copilul unui mare actor va deveni și el, la rîndul lui, un actor mare? Jordi Cruyff nu poate sta alături de tatăl lui, dar el este fotbalist. Kiefer Sutherland nu îl egalează, totuși, pe Donald, Jonathan Paglia e cam acolo unde este și Anthony.
Dar astea sînt discuții foarte meschine. Important este că acest Kirk Douglas devenise o figură într-un muzeu, o păpușă de-a Madamei Tussaud. Abia acum a înviat, cînd a murit, acum îmi dau seama că fusese real. Și tot acum încep să-mi dau seama de tristețea unei vieți prea lungi. Este adevărat că nu știu ce emisiuni se dau în S.U.A. Am înțeles că a existat un reality show despre cei doi Douglas. Dar nici acela nu respira gloria care îl învăluia cînd jucase cu Charles Laughton sau Anthony Quinn.
Scrie un comentariu