19
„Văpăile de-un violet închis ale apusului fumegau în spatele negrului chiparos…” Am încetat să mai citesc, am închis volumul de poezii şi mi-am azvârlit privile asupra sticlei din faţa mea. Am cercetat-o pe toate părţile, am învârtit-o în lumină, i-am admirat graţia şi fragilitatea, transparenţa şi capacitatea de a-şi arăta, deschis, interiorul. Acest conţinut de-un roşu rubiniu aflat pe masă în faţa mea, era cel mai ieftin vin de masă, dar care ştia să sclipească cu preţiozitate. Îl trăgeam în recipiente de câte douăzeci de litri dintr-o cramă spaniolă. Nu era de soi nobil, era un vin roşu posesiv, cu multe grade, care din când în când mă făcea să mă clatin prin casă, precum o molie pârjolită. Un vin care-şi bate joc de timpuri şi mode, făcându-le de râs.
Am ridicat sticla la înălţimea ochilor şi am zis, accentuând fiecare silabă: Prosit, bătrâne Werner. Am ridicat paharul: Şi-acum, universule, suflă-mă. Mă bucuram cât de clar, de fără echivoc, încerca mişcarea braţului meu să exprime silă şi dispreţ. Mi-am zis: De-acum înainte nu mai crezi pe nimeni şi nimic. Zeii au şters-o, împreună cu imitaţiile lor, oamenii. Şi-acum bea, până ţi se vor bălăngăni oasele, cuvintele se vor rătăci iar vocea nu-ţi va mai aparţine ţie ci unui animal flocos. Bea, până când părţi ale corpului vor fi mai multe decât corpul în sine şi fiecare tâmpenie va fi spusă cu gravitate. În asemenea ore năuce aflam că şi tristeţea era în stare să salte precum o capră. Fiecare înălţime avea voie să se cufunde şi fiecare prăpastie să se înalţe. Ceva respira în mine şi gustam, fericit, aerul proaspăt ce mă traversa. Înotam într-un zbor alunecos deasupra paharului şi a sticlei, eram capabil să analizez cele mai complicate gânduri şi sentimente. Puteam să mă distrez pe seama pierderilor, a poverilor, să mă autocompătimesc. În acelaşi timp, eram ca şi prizat. Transpiram din belşug, cu voluptate şi fără ruşine. Gustam sarea, marea corpului revărsată pe buze. Propriul meu flux mă înălţa şi mă scufunda, mă lăţea şi mă îngusta. Era bine când simţeam aceste activităţi ale malurilor în mădulare, întinderile universurilor în mâini, adierile golfurilor în burtă. Plăcută era scufundarea în atemporal. Beat, mă rostogoleam, uneori, până afară, în pădurea din spatele casei, mă închinam trunchiurilor, le sărutam şi strigam în noapte: Te iubesc nebunie, te iubesc foarte tare, te iubesc mai mult decât pe mine. Adesea cădeam, apoi, în braţele unei tise care-mi zgâria, implacabil, faţa, mâinile, simţurile, cu veşnicul ei verde.
Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)
Sursă foto aici
Scrie un comentariu