„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XXIX)

32

ABATOR, literele erau turnate din ciment şi aşezate într-un semicerc în relief, deasupra uşii duble. Abatorul, o construcţie fără ornamente, se afla lângă pod, pe malul unui pârâu. De fapt, era o hală, o hală a sângelui de aproximativ şapte pe douăzeci şi cinci de metri, iar malul pârâului era folosit pentru scurgerea sângelui, să curgă la vale, odată cu alte resturi şi excremente, efecte inevitabile ale măcelăritului. Dacă pârâul avea puţină apă ori se îngusta considerabil vara, mirosul se amplifica la nesfârşit, în raport invers cu cantitatea de apă. Mirosul dulce de putrefacţie acompania, fără efort, fiecare respiraţie şi fiecare dimineaţă proaspătă. De pe pod se puteau zări, într-o roşie crăpătură, intestinele care stăteau gata să plesnească. Chiar şi pentru cei mai curajoşi era prea mult. Un loc ideal pentru ciori, vulpi, aproape culisele ideale pentru o dragoste trecătoare. În această oribilă clădire din ciment se ucidea în mod ordonat, ordonat se tăiau în bucăţi acele felii delicioase pe care ni le dorim în farfurii. Carne pentru zile slabe, pentru zile grase. Acolo erau mânate vaci, viţei, boi, tauri, erau aduse oi, capre, porci şi, uneori, cât un cal. Aici, animalele deveneau carne, piei, măruntaie, oase, grăsimi şi seu.

Lângă intrarea în infern aşteptau animalele legate cu inele de fier, ore întregi. Auzeau zgomotele din hală, căderea surdă a trupurilor, scrâşnind fălcilor, ţiuitul oţelului. Auzeau gâfâielile tovarăşilor de suferinţă, înecate într-un gâlgâit prelung. Şi, cu siguranţă, miroseau frica. Dintre toate animalele, aveam impresia că porcii erau cei mai conştienţi de ceea ce urma să li se întâmple. Erau neliniştiţi, guiţau jalnic, fără încetare, în timp ce erau târâţi de picioarele dinapoi, în întuneric, în aburul lipicios. Încercau a se opune destinului, nu se lăsau până ce nu primeau în frunte lovitura de oţel care-i dărâma. „Nervi, sunt doar nervii, reflexe nedureroase ale muşchilor”, îmi zicea măcelarul Tobler, în timp ce-i spinteca gâtul animalului şi îi aduna sângele pulsând într-o găleată strălucitoare. Sânge care trebuia imediat mestecat, altfel nu reuşea sângeretele. Tobler nu era un bărbat prietenos, fiecare cuvânt îi era prea scump. Totuşi, uneori mă invita să intru în imperiul său şi să văd cum se face, cum se poate alunga viaţa dintr-un trup cu minime eforturi, cum se jupuieşte, cum se desprind picioarele şi cum se împarte totul cu fierăstrăul şi cuţitul. După seara de sărbătoare, lui Tobler îi plăcea să şadă sub poarta abatorului. Împreună cu cei doi dogi uriaşi ai săi. O făptură inaccesibilă, un stăpân al hadesului, care mă saluta tăcut, ridicând o mână înroşită de măcelar.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui”  (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)

În foto: „Abator” de Bernard Schardt (1904 – 1979). Sursa aici