Avanpremieră Nr. 217

„Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților” de Andrei Oișteanu (fragment)

Reach content for Google search „andrei oisteanu”, „andrei oisteanu carti”, „moravuri si naravuri”



Vă invităm să citiți, în Literomania nr. 217, un fragment din cel mai nou volum semnat de istoricul și cercetătorul Andrei Oișteanu și apărut la Editura Polirom: „Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”. Fragmentul face parte din capitolul 16, „Delictul de bibliocid. Scurt istoric”.

Incinerarea propriilor manuscrise

 

Sigur că exemplul cel mai puternic în această privinţă este cel al lui Franz Kafka, caz pe care l‑am comentat mai sus. Redusă la esenţă, cererea adresată prietenului său Max Brod sună astfel: „Toate manuscrisele pe care le găseşti după moartea mea să le arzi în întregime, fără să le citeşti”. Ştia Kafka ce ştia, dacă i‑a interzis prietenului său să citească manuscrisele pe care urma să le ardă. Deoarece, fiind şi Brod scriitor, citind lucrările rămase, ar fi putut avea unele rezerve în privinţa distrugerii lor. Ceea ce s‑a şi întâmplat.

Cam la fel au decurs lucrurile, toute proportion gardée, cu regizoarea de teatru Jeni Acterian‑Arnotă. Ea l‑a rugat pe fratele său, Arşavir Acterian (şi el scriitor şi memorialist) ca, după moartea ei, să ardă toate cele patruzeci de caiete în care şi‑a scris jurnalul. Ea însăşi a încercat să o facă. Pe 24 iunie 1934, de pildă, după ce a găsit câteva rânduri care au supravieţuit în mod miraculos focului, îşi notează în jurnal următoarele:

„E tot ce a rămas din primul meu caiet pe care l‑am ars într‑un moment de luciditate.”

Jeni Acterian şi‑a ţinut jurnalul într‑o perioadă foarte intensă din multe puncte de vedere (1932‑1949), aflându‑se într‑un mediu intelectual extrem de elevat şi de contorsionat (Cioran, Eliade, Ionesco, Sebastian etc.). Fratele ei nu a ars caietele respective. Dimpotrivă, a încercat (fără succes) să le publice, chiar şi în anii 1980, de tristă amintire. Jurnalul a apărut abia în 1991, deci după revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, având la început, ca motto, următoarea mărturisire semnată de Arşavir Acterian:

„Jurnalul lui Jeni [Acterian‑]Arnotă era destinat focului, autoarea – după cum şi scrie undeva – neînchipuidu‑şi, neacceptând să fie citit de ochi străini. După moartea autoarei, aceasta neputând să ardă caietele, am socotit că acest document, în multe privinţe evocator şi elocvent, ar merita să fie publicat. Vina dării în vileag a acestui jurnal îmi aparţine întru totul, eu neştiind dacă fac bine sau rău (1).”

Romanul Craii de Curtea‑Veche a fost publicat de Mateiu Caragiale în 1929. În principiu, este posibil ca autorul să fi aflat de prin presă (din presa de limbă germană, probabil) de „cazul Franz Kafka – Max Brod”, devenit public după moartea lui Kafka (3 iunie 1924). Poate că acest caz l‑a inspirat pe prozator să introducă în carte dorinţa expresă a lui Paşadia de a‑i fi arse post‑mortem toate manuscrisele, „opera pe care o desăvârşise de peste treizeci de ani”:

„Erau osândite dar să piară necunoscute lucrări ce ar fi făcut admiraţia veacurilor […] Şi mă cuprinse o părere de rău sfâşietoare.”

Numai că Mateiu Caragiale nu pune prietenul sau fratele sau soţia scriitorului mort să‑i ducă acestuia la îndeplinire acţiunea de bibliocid. Ordinul îl primeşte majordomul, Iancu Mitan, iar acesta îl execută fără să crâcnească. Şi fără să‑i pese:

„Odată cu mine [= Paşadia] va pieri şi ea [= opera]. Când voi fi închis pe veci ochii, o mână credincioasă va nimici tot ce se află aici scris […]. Nevăzută, mâna îşi va face datoria.”

Într‑adevăr, personajul‑narator din romanul crailor de Curtea‑Veche confirmă efectuarea bibliocidului de către majordom aşa cum ceruse stăpânul:

„Când m‑am apropiat de locuinţa [lui Paşadia], deasupra copacilor din grădina fără flori se înălţa, în liniştea serii, un stâlp de fum. Mâna credincioasă [= majordomul] îşi făcuse datoria; în hainia lui, omul [= Paşadia] izbutise să săvârşească după moarte cea mai rafinată dintre nelegiuiri. Am deplâns pieirea acelei opere măreţe dar nu şi pe a autorului. Paşadia s‑a stins la zenit.” (2)


Ca antropolog, etnolog, istoric al religiilor și al mentalităţilor, Andrei Oişteanu este o personalitate foarte clar conturată în cultura română. Însă mi-aş dori să subliniez o altă trăsătură care mă apropie foarte mult de el, anume curiozitatea. O curiozitate nestăpînită, una care îmbrăţişează toate aspectele vieţii. Andrei Oişteanu este un om ce scotoceşte în locuri în care puţini dintre noi ar scotoci, un om care caută lucruri «interesante» în sensul lui Kierkegaard, caută lucruri despre care simţim cu toţii că înseamnă ceva mai mult decît se aşteaptă oamenii să însemne.

Mircea Cărtărescu


*

Analizând exemplele care urmează, se poate stabili un fel de pattern: după al Doilea Război Mondial, intelectualii români (şi nu numai) acuză un sindrom posttraumatic, fiind tentaţi să‑şi distrugă propriile manuscrise. Pare a fi o formă de sinucidere simbolică.

Distrugerea de către scriitori a propriilor cărţi şi manuscrise este o stranie formă de bibliocid. Să fie o încercare inconştientă de a şterge propriul trecut „pătat” pentru a putea începe o „viaţă nouă”? În memoriile sale, Mircea Eliade vorbeşte despre mutarea sa după război din Lisabona la Paris. Capitolul se intitulează chiar „Incipit vita nova” şi începe, plin de speranţă, astfel: „Am ajuns la Paris duminică 16 septembrie [1946]” (3). Cam după o lună, pe 26 octombrie 1946, Eliade percepe ca pe o povară nenumăratele sale manuscrise şi lucrări începute, dar „care zac abandonate în dosare”. Cu acest prilej el îşi notează în jurnal: „M‑am trezit odată spunându‑mi: În fond, ce bine ar fi dacă un incendiu…”. Istoricul religiilor nici nu îndrăzneşte să‑şi formuleze până la capăt nebuneasca‑i idee…

În acelaşi an, 1946, Emil Cioran îi povesteşte lui Mircea Eliade că de mai multe ori a fost ispitit să‑şi ardă cărţile şi manuscrisele, ca să facă ceva ireparabil împotriva lui însuşi. Fie şi nematerializată (ca şi sinuciderea despre care gândea, vorbea şi scria obsesiv), pornirea lui Cioran seamănă într‑un fel cu gestul disperat de automutilare făcut de Vincent van Gogh. Unii îşi distrug propria carte, alţii – propria carne.

Prin luna martie 1937, Max Blecher a vrut să se sinucidă din cauza groaznicei boli de care suferea, din cauza durerilor şi umilinţelor îndurate. Nu a făcut‑o. Şi‑a distrus în schimb manuscrisele, cum i s‑a confesat lui Mihail Sebastian:

„[Max Blecher] era la un moment dat decis să se sinucidă – scrie Sebastian în jurnal. Şi‑a rupt toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman început, 70 de pagini dintr‑un jurnal. Abea am avut curajul să‑l dojenesc (4, p. 120).”

Blecher n‑a supravieţuit prea mult acestui episod psihotic. A murit peste circa un an, pe 31 mai 1938.

Nici poetul Ion Pillat n‑a supravieţuit prea mult arderii marii sale biblioteci de la moşia părintească de la Miorcani (judeţul Botoşani). În 1944, soldaţii sovietici „eliberatori” au devastat grădina şi conacul şi au folosit preţioase ediţii bibliofile la pârlirea porcilor. Se crede, pe bună dreptate, că aceste vandalisme i‑au provocat poetului comoţia cerebrală şi trecerea în nefiinţă pe 17 aprilie 1945 (5).

Arderea bibliotecii în prezenţa cărturarului era o formă maximă de umilire a acestuia, o formă de ardere simbolică pe rug, un mod sigur de a sfărâma structura psiho‑mentală a unui intelectual. O strategie „ieftină”, dar o practică plină de efect. În mai 1972, istoricul C.C. Giurescu s‑a întâlnit cu Mircea Eliade la Universitatea din Chicago. Câteva amintiri despre această întâlnire au rămas în jurnalul ţinut de istoricul român al religiilor:

„C.C.G[iurescu] îmi spune cum, îndată ce a fost arestat [= 6 mai 1950], Securitatea i‑a scos biblioteca în curte (nu numai cărţile, ci şi manuscrisele, fişele etc.) şi i‑a dat foc (6).”

Ernst Jünger a mărturisit public că şi‑a ars, printre altele, însemnările (considerate incriminatoare) făcute în Germania anilor 1930 şi că regretă acest fapt (7). După capitularea Germaniei, fiind pe cale să fie epurat din universitate în cadrul procesului de denazificare, Martin Heidegger a ameninţat că‑şi va arde „întreaga operă inedită”. La rândul său, filozoful spaniol Eugenio d’Ors „avea obiceiul să‑şi ardă în fiecare noapte de An Nou o pagină inedită – cea mai frumoasă, spunea”. „Era felul lui de a sacrifica”, îşi notează Mircea Eliade în jurnal, la 21 iulie 1950.

În fine, istoricul italian al religiilor Ernesto Buonaiuti (preot catolic, disident faţă de fascismul mussolinian) a murit imediat după război, în 1946. Prin testament, el a cerut ca, după moartea lui, să i se incinereze toate fişele şi manuscrisele. Dorinţa i‑a fost îndeplinită.

Simptomatic este faptul că destule dintre episoadele biografice de acest tip au fost consemnate de Mircea Eliade, în primii ani de după război (1946‑1950), în jurnalul său parizian (8). Pare că le „colecţionează” cu îngrijorare, fiind preocupat de subiect. Probabil şi el suferea de acest sindrom.

În primul roman publicat de Eliade, personajul principal, „Doctorul” (un alter ego al autorului), acuzând o severă traumă psihică, îşi arde toate manuscrisele şi fuge de‑acasă (Isabel şi apele diavolului, 1930). Iar în nuvela Les Trois Grâces (scrisă de Eliade în 1976), savantul care descoperise – în urma interpretării textelor biblice – secretul re‑întineririi omului îşi arde manuscrisele care conţin formula miraculoasă.

După cum se vede, incineratori ai propriilor manuscrise şi cărţi apar şi în literatura de ficţiune. Unul dintre ei este „Maestrul”, protagonistul celebrului roman al lui Mihail Bulgakov:

„Scoţând din sertarul mesei caietele cu romanul scris de mână şi exemplarele dactilografiate, am început să le ard. E o treabă foarte grea, fiindcă hârtia scrisă arde anevoie.”

Când „Maestrul” îi explică divolului că şi‑a ars manuscrisul romanului său despre Pilat din Pont, Woland îi replică: „E imposibil, manuscrisele nu ard” (Maestrul şi Margareta, 1933).

„Scrisorile [lui Bulgakov] – comentează Ruxandra Cesereanu – sunt obsedate de gesturi incendiare: manuscrisele sunt arse ca fiind periculoase sau sunt pierdute şi greu recuperate (sau niciodată recuperate) (9).”

Liviu Antonesei a întâlnit alţi câţiva piromani, mai recenţi (10). Personajul Pepe Carvalho, de pildă, dintr‑un roman al lui Manuel Vázquez Montalbán, este un „rafinat”, având un viciu pervers. După o masă bună, de faţă cu oaspeţii săi, el aruncă în focul din şemineu câteva cărţi din bibliotecă. Dar cărţi importante, la care ţine foarte mult, nu maculatură (11).

Sacrificiul despre care vorbea Mircea Eliade în 1950, referindu‑se la Eugenio d’Ors, capătă sens. Una dintre regulile arhaicelor jertfe rituale (se sacrifică femeia iubită, copilul cel mai drag, animalul cel mai gras etc.) se păstrează şi în acest caz: se „sacrifică” paginile de manuscris „cele mai frumoase” (Eugenio d’Ors) sau volumule cele mai importante, pe care le preţuieşti cel mai mult (Manuel Vázquez Montalbán). „Dacă nu sunt importante, de ce să le mai arzi?”, întreabă retoric Pepe Carvalho. Trauma emoţională provocată de jertfirea omului, animalului sau obiectului adorat face parte intrinsecă din actul sacrificial.

Într‑un eseu din 1860, Charles Baudelaire vede şi el actul de distrugere a propriilor manuscrise ca pe un act sacrificial, dar comenteriile sale merg şi mai departe:

„Un om de geniu, un melancolic, mizantrop şi doritor să se răzbune pentru nedreptatea secolului său, îşi aruncă într‑o zi în foc toate operele [aflate] încă în manuscris. Şi cum i s‑a reproşat acest îngrozitor holocaust săvârşit cu duşmănie, care, de altfel, era sacrificiul propriilor speranţe, el răspunse: «Ce importanţă are, important este faptul că aceste lucrări au fost create; au fost create, deci există». [El] acorda tuturor lucrurilor create un caracter indestructibil. […] În spiritual ca şi în material, nimic nu se pierde (12).”

Şi unui personaj al scriitoarei Amélie Nothomb îi place să distrugă cărţile, dar din motive diferite. Laureat al Premiului Nobel, personajul Prétextat Tach, fiind scriitor, rupe paginile prost scrise din capodoperele clasicilor. Dar o face pentru a le ameliora.

„În fond – comentează inspirat Liviu Antonesei –, rupând paginile, Tach nu distruge o operă, ci îşi scrie propria capodoperă.”

Dar, peste toate, Tach visează în taină să‑şi autoincinereze opera:

„Vrei să ştii care‑i visul meu secret? Un autodafé. Un minunat autodafé al întregii mele opere (13).”

 

Note

1. Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, text ales şi note biografice de Arşavir Acterian, ediţie îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice şi prefaţă de Doina Uricariu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 5.

2. Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea‑Veche, postfaţă şi bibliografie de Mircea Vaida, Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pp. 93, 137.

3. Mircea Eliade, Memorii II. Recoltele solstiţiului, 1937‑1960, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 79‑81.

4. Mihail Sebastian, Jurnal (1935‑1944), text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

5. Cornelia Pillat, Eterna întoarcere, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, pp. 174, 189.

6. Micea Eliade, Jurnal II (1970‑1985), ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 61.

7. Ernst Jünger, Annäherungen. Drogen und Rausch, KlettCotta Verlag, Stuttgart, 2013, p. 121.

8. Mircea Eliade, Jurnal I (1941‑1969), ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 83, 92, 95, 164, 174.

9. Ruxandra Cesereanu, „«Sfântul» Mihail şi demonii”, Observator cultural, nr. 358, 8‑14 februarie 2007, p. 16; comentariu la volumul Mihail Bulgakov, Corespondenţă. Jurnale, traducere, note şi indice de Ana‑Maria Brezuleanu, prefaţă de Ion Vartic, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

10. Liviu Antonesei, Literatura, ce poveste! Un diptic şi câteva linkuri în reţeaua literaturii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

11. Manuel Vázquez Montalbán, Le Quintette de Buenos Aires, Seuil, Paris, 2001 (prima ediţie spaniolă datează din 1997); vezi Liviu Antonesei, op. cit., pp. 110‑116.

12. Charles Baudelaire, Paradisurile artificiale. Despre vin şi haşiş, traducere din limba franceză de Gabriela şi Constantin Abăluţă, Editura ART, Bucureşti, 2010, pp. 158‑159.

13. Amélie Nothomb, Igiena asasinului, traducere de Giuliano Sfichi, prefaţă de Alexandru Călinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 39‑40 (ediţia franceză: Hygiène de l’assassin, Albin Michel, Paris, 1992); apud Liviu Antonesei, op. cit., pp. 102‑105.


Andrei Oişteanu este cercetător, membru în Consiliul ştiinţific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română) şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Domeniile sale predilecte sînt etnologia, antropologia culturală, istoria religiilor şi a mentalităţilor.

Cărţi publicate în limba română: Grădina de dincolo. Zoosophia. Comentarii mitologice, Dacia, 1980 (Polirom, 2012); Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţională românească, Minerva, 1989; Cutia cu bătrâni (roman), Meta, 1995 (Cartea Românească, 2005; Polirom, 2012); Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Nemira, 1997 (1998); Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central-european, Humanitas, 2001 (2004; Polirom, 2012) (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Asociaţia Bucureşti; Marele Premiu al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România; Premiul pentru cea mai valoroasă carte acordat de revista Sfera Politicii şi Fundaţia „Societatea Civilă”; Premiul Fundaţiei „Sara & Haim Ianculovici” – Israel); Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească, Polirom, 2004 (2013); Religie, politică şi mit. Texte despre M. Eliade şi I.P. Culianu, Polirom, 2007 (2014); Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Polirom, 2010 (2011, 2014, 2019) (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România); Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, Polirom, 2016 (2018) (Premiul „Scriitorii anului 2016”).

Cărţi publicate în alte limbi: Cosmos versus Chaos: Myth and Magic in Romanian Traditional Culture, The Romanian Cultural Foundation, 1999; Das Bild des Juden in der rumänischen Volkskultur, Hartung-Gorre Verlag, Konstanz, 2002; A képzeletbeli zsidó a roman kultúrában (ediţia în maghiară a volumului Imaginea evreului), Kriterion Könyvkiadó, 2005; Il diluvio, il drago e il labirinto: Studi di magia e mitologia europea comparata, Fiorini, Verona, 2008; Inventing the Jew: Antisemitic Stereotypes in Romanian and Other Central-East European Cultures, University of Nebraska Press, Lincoln & London, 2009 (Premiul Academiei Române; Premiul B’nai B’rith Europe – Bruxelles); Konstruktionen des Judenbildes: Rumänische und Ostmitteleuropäische Stereotypen des Antisemitismus, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2010; Les Images du Juif: Clichés antisémites dans la culture roumaine, Non Lieu, Paris, 2013; Rauschgift in der rumänischen Kultur: Geschichte, Religion und Literatur, Frank & Timme Verlag, Berlin, 2013; L’immagine dell’ebreo: Stereotipi antisemiti nella cultura romena e dell’Europa centro-orientale, Belforte, Livorno, 2018.

Andrei Oişteanu a fost distins cu Ordine della Stella della Solidarietà Italiana conferit de Preşedintele Italiei (2005) şi cu Ordinul Naţional Steaua României conferit de Preşedintele României (2006). A contribuit cu studii şi eseuri la peste patruzeci de volume colective publicate în ţară şi în străinătate.

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.