„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (XXVI)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a douăzeci și șasea parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

29

Iarbă, ierburi, graminee. Familii de plante în peste patru mii de specii. Aşa am citit. Recitit. A citi, se spune, e o treabă folositoare, îţi lărgeşte orizontul, linia aceea de graniţă, între bolta cerească şi pământ. Cititul e singurul virus care poate distruge, încet şi sigur, plictiseala „în mica pivniţă fără trepte…”. Pentru asta, cel mai mult îmi plăcea să zac pe spate şi să ţin cartea deasupra mea, sus, precum o cupolă a universului. Consecinţa era că prin braţe începeau a mi se vântura armate de furnici care mă amorţeau binişor şi trebuia mereu să le tot scutur, pentru a le readuce la viaţă. Mă încântau, în mod special, biografiile. Ce putea fi mai palpitant decât să urmăreşti cum creşte, fără oprelişti, succesul lui Rubens, cum casele sale devin tot mai luxoase, şi toate astea datorită trupurilor cărnoase, senzuale, pictate cu voluptate. Îl vedeam pe Gaguin cu piciorul său de nevindecat, şchiopătând prin paradisul său din Marquesas, îl vedeam scuipând sânge, injectându-şi morfină, scriind: „Nimeni nu mă consolează, nici nu mă încurajează…”, îl vedeam scriind: „Zac întins pe podea dar nu sunt, încă, doborât”. Ce aventură să mărşăluieşti alături de armatele lui Mao de-a curmezişul ţinuturilor pline de iarbă. Nimic mai impresionant decât să afli despre loviturile greşite ale lui Giacometti pentru care avea nevoie de ghips, putere şi îndoială, în timp ce sculpturile sale se tot sbârceau necontenit, de parcă doreau să ajungă la cel mai mic numitor al vizibilului. Era plin de amuzament să-l întâlneşti. Plin cu praf de ghips în păr, pe faţă, mâini, haine. Niciun spălat, nicio perie nu ajutau la nimic şi pe un perimetru de o sută cincizeci de metri în jurul hotelului Rive se puteau desluşi paşii săi fantomatici. De neuitat râsul sfânt de băutor al lui Joseph Roth, care răsuna pe Rue de Tournon. Şi pricepeam, înghiţitură cu înghiţitură, cum se scufunda Truman Capote în sticla de whisky.

În timp ce zăceam în cameră şi citeam, afară iarba foşnea spumos. Cele mai importante ierburi sunt cerealele şi cele dulci, ale păşunilor şi pajiştilor, folosite drept nutreţ. Afară ierburile dulci spumegau, înălţând arome. Lângă ierburi în spic, lângă trifoi verde ori alb, lângă ierburi aromate, creştea şi o întreagă galerie de buruieni. Acolo se amestecau mirosuri, de la cel de fân până la cel de zeamă de baligă. Acolo, firele de iarbă stăteau, uneori, drepte, hipnotizate de arşiţa verii ori se legăneau în adierea phoenului. O mare alpină care murmura, spumos învolburată. Un şuierat a miliarde de fire de iarbă, o harfă de vânt şi ierburi ce cânta în diverse tonalităţi şi tempo-uri. Acolo erau pajiştile înrourate, pajiştile fumegânde ale toamnei, de nimeni observate ori admirate.

La zgomotele ierburilor se adăugau cele ale vitelor la păşunat. Vremurile ploioase, cele ceţoase, îmi erau anunţate prin gâfâituri, tropăieli, mugete, ca nişte semnale salvatoare. Cădea vreme grea peste noi, se înghesuiau animalele lângă pereţii casei mele, cu capetele plecate, cu ochii mari şi supuşi îndreptaţi spre haosul care le înconjura. Iar dacă furtuna ţinea mult, li se scufundau copitele, li se scufunda gâfâitul, se scufundau treptat în murdărie şi noroi.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)

Photo by Tim Wildsmith on Unsplash