Am putea începe astfel: mai întâi adăstau pe pământ „patru fuste de culoare pământie”, îmbrăcând-o pe Anna-kaciuba, alias Anna Bronski, care „cocea paşnic pe jăratec nişte cartofi”; sub „clopotul” celor patru jupoane şi-a găsit refugiul hărţuitul de poliţie, „piromanul recidivist”, „bondocul” Josef Koljaiczek… Astfel a fost zămislită Agnes, viitoarea mamă a lui „Oscar-Toboşarul”, „în pofida întrebărilor idioate şi a privirilor afumate a doi jandarmi”!
Dar începutul acesta s-ar dovedi mai degrabă o fundătură, pentru că respectă o cronologie liniară a Facerii Lumii; pe când în roman, Oscar – narator şi „erou”, la persoana întâia şi a treia – nu face altceva decât să se-nvârtă în jurul Tobei (adevărata Zeiţă-Mamă a tuturor personajelor), povestindu-şi pe (şi prin) ea viaţa, sărind de la o melodie la alta, de la o vârstă la alta, tânjind (invariabil) după vârsta originară a Tobei, cea de „trei ani”. Deci, totul ţâşneşte ritmic, bate cu pumnii nu numai de sub fustele Annei-kaciuba, ci, mai ales, din burta Tobei.
Ar fi, poate, mai cinstit să-ncepem cu însăşi prima frază a cărţii: „De acord, sunt pensionar într-un ospiciu”. Oscar – un Don Quijote al Tobei – reinventează lumea adulţilor, şi chiar a majorităţii copiilor, reducând-o/înălţând-o la propria-i statură de „94 cm”: va fi odissea unei Tobe ce nu pretinde că dă un sens vieţii, ci doar vorbeşte despre năzuinţa de-a fi fericit, nu pe spinarea altora.
„A scrie – spunea Kafka – înseamnă să te azvârli afară din rândul ucigaşilor.” Günther Grass asta şi reuşeşte: performanţa de-a nu mai fi un criminal pe 600 şi ceva de pagini… Lui Oscar îi e groază nu atât de monstruozitatea şi imbecilitatea umplând străzile veacului xx, cât de acel „nu se petrece nimic” gogolian (ori din povestirea „Tăcere” de E. A. Poe): îi e groază să se oprească din povestit!
Cartea mai poate fi citită şi ca o parodie a complexului oedipian (biografia „eroului” prezentând chiar coincidenţe, involuntare ori ba, cu cea a unui anume Dr. Freud…).
Oscar îşi gătește, dintr-un soi de masochism (moştenit de la maică-sa, care se spovedea cu voluptate de păcatul adulterului ca s-o poată lua liniştită de la capăt), o fantasmă în etaje, ca un tort de nuntă: că şi-ar fi omorât ambii (presupuşi) taţi, că ar fi devenit tatăl fiului mamei sale (vitrege), Maria…
Căci „plăcinta de foi” oedipiană e aici doar un corolar al parodiei declarate a autorului: un soi de „imitatio Christi”, prilej de savuroase divagaţii în jurul ideii de mântuire. Voluptatea chinului, a remuşcării, la Oscar, e doar replica masochismului cristic, a „nebuniei chinului Crucii”.
Oscar vede „lumina zilei” (mai precis, a celor „două becuri de 60 de waţi”), asemeni lui G. Grass însuşi, într-un oraş şi într-o familie schizoide: în Dantzig-ul – viitorul (actual) Gdansk – cu îndepărtată origine kaciubă, rupt între nemţi şi polonezi de-o bună bucată de vreme.
De la tatăl căruia îi poartă numele, silitorul neamţ Alfred Matzerath – ce are, după miezul nopţii, conversaţii zgomotoase cu portretele lui Hitler şi Beethoven şi se pricepe „să dreagă ciorbele cu simţăminte” –, „gnomul” moşteneşte simţul mirosului, prin care va cunoaşte lumea, şi mai ales Femeia („untul niţeluş râncezit” de sub fustele bunicii, „vanilia” Mariei, „scorţişoara şi nucşoara” piticei Roswitha etc.).
De la (mai probabilul) său tată Jan Bronski, polonezul (amant şi văr al mamei Agnes, mare colecţionar de timbre, funcţionar la „Poşta poloneză”), va moşteni „ochii albaştri”: niște „ochi care înflăcărează, dar nu conving” („plini de o naivă siguranţă de sine”, precum cei ai statuii de „ipsos boit” a lui Iisus din Catedrală…).
Mamei Agnes îi datorează (poate) supremul simţ al auzului; tot ea-i făgăduise, la naştere (asemeni unei împărătese de prin basme), Toba celei de-a Treia Aniversări. „Nou-născutul” Oscar are deja „urechea încordată la culme” (sugerând harul).
Inspirat de prima-i Tobă „de tinichea”, „cu vărgi albe şi roşii”, îşi va întrerupe brusc creşterea, prin propria-i voinţă (sau, cel puţin, aşa-şi închipuie)… Regizarea căzăturii pe trepte (explicaţia raţională dată adulţilor) mai obţine, ca efect secundar, şi transformarea pe viaţă, în ochii lui Agnes, „a blegului de Matzerath într-un Matzerath vinovat”: oare nu el „uitase deschisă trapa” pivniţei?
De ce hotărăşte Oscar „să nu mai crească”? Fiindcă asta i-ar fi inutil, ba chiar păgubitor: „copilul de trei ani, dar şi de trei înţelepciuni” e deja „perfect format, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară”. (Mai e şi oroarea de comerţul cu „mărfuri coloniale”, căruia se ştie sortit ca succesor al lui Matzerath…)
Lăsat, în sfârşit, în legea lui, „gnomul” îşi începe „cariera” de Toboşar și-și descoperă „vocea vitricidă” – arma-i secretă, dărâmătoare de idoli şi şabloane, intuită doar de Agnes. O va exersa asupra ochelarilor învăţătoarei, a ferestrelor, a felinarelor cu gaz de pe străzi şi, mai ales, asupra „vitrinelor ţipătoare” ale magazinelor de lux. Stimulat de strategia „portofelului” (folosită de bunica Anna la piaţă ca să-şi plaseze „produsele naturale” cucoanelor avare, dar cleptomane), Oscar (cu „strigătul său cel mai neauzit”) face o „copcă” în geam „în dreptul obiectului râvnit” de vreun trecător, îmbiindu-l să-l șutească: jucând rolul Ispititorului, dar şi ajutându-şi semenii făţarnici să se cunoască pe sine.
Va fi primul său pas afară din Raiul rotund al Tobei: asemeni unui Diogene, va avea un ochi, o ureche şi o nară îndreptate spre oameni (cărora le citeşte în suflet, compătimindu-i ori râzând de ei).
Diferit şi de Adam – a cărui Cădere în lume a fost deplină –, Oscar, suspendat în schizofrenia sa metafizică, nu va mai putea reveni cu totul nici în Paradisul ceresc al Tobei, nici în cel, pământesc, de sub fustele bunicii kaciube; singura ieşire onorabilă: Ospiciul – unde va şi scrie, de altminteri, romanul Tobei…
După vădita sinucidere a mamei Agnes (formă supremă a ororii de biologic), Oscar dobândeşte conştiinţa dualităţii trup/suflet, odată cu trezirea propriei sexualităţi: „domnului de mai jos de brâu” (care încetase să mai fie o simplă „stropitoare”) îi va vorbi ca unui „străin” (mai venindu-i să-l „ia cu dumneavoastră”), refuzând să creadă că „dragostea claie peste grămadă” ar putea fi iubirea: „Pornind de la dragoste, căuta o altfel de dragoste”.
Se va îndrăgosti însă aproape de fiece dată când se pomeneşte între picioarele femeilor: mai întâi Maria (cu care-i place să-şi închipuie că-l zămisleşte pe Kurt, deşi acesta nu va avea nici ochi albaştri, nici vocaţia Tobei, ci pe cea a comerţului, leit Matzerath); apoi şirul infirmierelor, până la ultima, Dorothea Köngetter. Excepţia absolută: „îngălata” Lina Greff, care-i slujeşte doar de păpuşă gonflabilă, ca să uite în efluviile ei „înecăcios amoniacale” „trădarea” Mariei. Iubirea împărtăşită o întâlneşte o singură, tragic-efemeră oară: cu dublul său feminin, „juna seculară”, „somnambula”, mediteraneeana Roswitha, „la Raguna”…
Deşi ajungând la concluzia – amar romantică – a actului sexual ca „singura dragoste posibilă şi adevărată” pe pământ, va continua, neobosit, să se îndrăgostească.
Devine Oscar un misogin? Detectăm în el doar un palid Rasputin, mai degrabă o caricatură (moştenire de la „piromanul” bunic Koljaiczek?); în schimb, o doză bună de Goethe (nu fals-olimpianul, ci Werther original) – de la lecturile-i preferate citire…
Recordman al delirului remuşcării – pâinea lui cea de toate zilele –, Oscar colecţionează crimele absolut imaginare: moartea mamei Agnes, a iubitei Roswitha; iar la sfârşit îşi va înscena, minuţios, propria-i inculpare („celebrul proces al degetului inelar”, atât de asemănător unei cununii mistice), cu degetul dragei „surori Dorothea”, conservat şi „adorat” într-un borcan, drept corp delict, şi cu Gottfried von Vittlar (un prieten apropiat) ca martor-denunţător. Asta fiindcă se apropia de „30 de ani”, vârsta când Iisus își intrase în „rol”; dar, mai ales, deoarece voia să fie internat în Ospiciu (această casă de creaţie pentru artişti)…
E drept că itinerariul mesianic îi fusese jalonat de eschivări: deşi intrase ca un „succesor” în Catedrală, cu „apostolii” săi (temuta bandă a „Tăbăcarilor”, adolescenţi răzvrătiţi contra adulţilor), mai apoi, la procesul acestora, Oscar a procedat în răspărul tuturor Scripturilor, lepădându-se de ei, pozând în „copilul înapoiat” – nu atât ca să-şi scape pielea, cât din grija compulsivă de-a nu rata nicio ocazie să aibă mustrări de cuget! Nu degeaba se va lăsa terorizat, în imaginaţie, de unicul martor al „mârşăviei” sale: Lucia Rennwand, fetiţa cea cu „obraz triunghiular, împietrit, de vulpoaică”, deopotrivă Fecioară Maria, Maria-Magdalena şi „Vrăjitoare Neagră”…
Nu dă doi bani nici pe Satana, care-l trădează tocmai când avea cea mai mare nevoie de el, ca s-o drăgostească pe „sora Dorothea” pe „rogojina de cocos” din fața veceului. Concluzia e memorabilă: „Când Satana n-are chef, Virtutea triumfă”…
Oscar – şi odată cu el G. Grass – face catolicismului dogmatic un crunt-hazliu rechizitoriu, fără să devină – paradoxal – blasfemator. Întorcându-se împotriva lui „crede şi nu cerceta”, sloganul utopiilor (socio-rasiale sau religioase); împotriva a tot ceea ce în mâinile adulţilor e sacrosanct, şi în numele căruia se poate lesne – şi legitim – ucide şi tortura.
La 21 de ani (vârsta bărbăţiei), Oscar ajunge să-şi „repudieze” chiar şi unica divinitate (Toba), azvârlind-o, cu beţe cu tot, în „nisipul” din groapa lui Matzerath: ambiguă penitenţă (căci va nega până la sfârşit a-l fi „iubit vreodată” pe acel tată de împrumut), al cărei revers va fi pierderea puterii „vitricide” şi faptul că reîncepe să crească, de la invidiaţii 94 cm la 1,21 m („deja cam prea mult” pentru un „gnom”). Astfel are loc adevărata Cădere a Toboşarului din Raiul matriarhal – provizorie, din fericire (căci Toba va reînvia, ca şi veleităţile cristice…).
Dacă Oscar va fi şi martor direct al unor „mari” evenimente, va fi vorba de Istoria adulţilor: o lume de cretini care „nu ştiu să se joace”. Pe ecran trec fantomatice imagini din al Doilea Război Mondial: de la ocuparea (în ‘39) a „Poştei poloneze” din Dantzig de către hitlerişti până la Debarcarea din Normandia şi apocaliptica debarcare „eliberatoare” a ruşilor.
Oscar pică din lună în plin asediu al Poştei – ce va aduce şi sfârşitul lui Jan Bronski, mai puţin resimţit (bizar!) decât cel al lui Matzerath –, cu o misiune capitală: ca „portarul Kobyella” să-i repare Toba, cea care-i slujise ani de-a rândul să tulbure diverse tipuri de manifestaţii (naziste, comuniste, ale Martorilor lui Iehova etc.)…
Iar după război va urma exilul „în Vest”, cu Maria şi Kurt, câştigarea pâinii cu sudoarea frunţii, ca sculptor de inscripţii funerare; apoi fericita cunoştinţă cu „Klepp Flautistul”, care-l va reda Tobei, scoțându-l din robie – după niște avataruri ca model pentru artişti plastici –, ajutându-l să devină bogat, un artist celebru din vânzarea propriilor discuri (aşa precum, odinioară, spusele şi minunile lui Iisus trecuseră din gură-n gură)…
Ne oprim, însă, aici cu povestitul: e o (dez)iluzie să încerci repovestirea unui asemenea roman. Ar trebui recopiat în întregime şi tăcut. E de parcă ai încerca să strămuţi un fluviu, cu peşti şi alge cu tot, într-un borcan de muştar! Aproape fiecare capitol al celor trei „Cărţi” e un roman în sine.
Îndrăgostiţi de Toba-Oscar, mărturisim că n-am spus încă nimic despre esenţa romanului lui G. Grass, adică stilul. (Dacă putem reduce la o definiţie un asemenea texte de jouissance – în sens barthian –, ţinând, în egală măsură, de-o heideggeriană „Istorie a Fiinţei” şi de Istoria „uitării Fiinţei”…)
Renunţând, deci, la a-i lipi vreo etichetă, de tipul „realism magic”, „proză a absurdului”, „proză poetică” etc., vom vorbi doar de nişte impresii de înrudire – ca atmosferă, ambiguitate şi umor să-i zicem „negru” – cu un Cervantes, Urmuz, Gogol, Ionesco (minipiesa de teatru din „buncărul Dora-7” de la malul Mării Mânecii, între clovnul „căpitan” Bebra, „locotenentul” Herzog şi „caporalul-şef” Lankes aminteşte de „L’Impromptu de l’Alma”), Bulgakov, Hašek; cu „O Mie şi Una de Nopţi” şi, nu în cele din urmă, cu stilul profetic al „Vechiului Testament”…
Nu ne mai rămâne decât să încheiem cu ultimele două rânduri ale romanului: „poezioara” simbolizând triumful a ceea ce odinioară „făcea bau în pivniţa cu cărbuni” – a ceea ce Oscar va refuza să numească (inutil, nu-i aşa?); de care va fugi, dar în care-şi va căuta un refugiu (fustele bunicii nemaifiindu-i la-ndemână)…
Cum ne-am identificat, însă, cu Oscar al nostru, cu dialectica fiecăreia din „fofilările” sale, nu mai putem crede aievea în „umbra” aia:
Omul Negru a sosit?
Da, da, da!
(Citeşte: „Ba, ba, ba!”)
Daniel & Anca-Domnica Ilea
octombrie 1994
Günther Grass, „Die Blechtrommel”, Hermann Luchterhand Verlag, Darmstadt, 1960
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Din perspectiva Penelopei
„Sânge!” de Fredric Brown
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Scrie un comentariu