Începând cu numărul 391 al Literomaniei, vă propunem un nou ciclu de traduceri semnate de Dominique Ilea, grupate, de data aceasta, în jurul mâncării („la bouffe”), al temelor gastronomice într-o diversitate de contexte culturale. În numărul de față, puteți citi un fragment din „Viața manual de întrebuințare” (1978) de Georges Perec („Capitolul XXIX. Etajul trei pe dreapta, 2”). (Literomania)
Viața manual de întrebuințare
Capitolul XXIX
Etajul trei pe dreapta, 2
Salonul mare al apartamentului de la etajul trei pe dreapta ar putea reprezenta imaginile clasice ale unei dimineți de după o petrecere.
E o cameră spațioasă cu lambriuri de culoare deschisă, unde covorul a fost făcut sul ori tras deoparte scoțând la iveală un parchet fin compartimentat. Peretele din fund e ocupat în întregime de-o bibliotecă în stil Regency a cărei parte centrală e în realitate o ușă pictată în trompe-l’œil. Prin ușa aia, întredeschisă pe jumătate, se vede un culoar lung pe care vine o fată de vreo șaisprezece ani ținând în mâna dreaptă un pahar cu lapte.
În salon, o altă fată – poate că pentru ea a adus paharul ăla ca să se dreagă – e culcată, adormită, pe un divan îmbrăcat în piele gri de căprioară; îngropată printre pernuțe, pe jumătate acoperită cu un șal negru brodat cu flori și frunzișuri, poartă doar o geacă de nailon vizibil prea mare pentru ea.
Pe jos, pretutindeni, resturile chefului: mai multe încălțări desperecheate, o șosetă lungă albă, un ciorap-chilot, un joben, un nas fals, farfurii de carton, puse teanc, mototolite ori răzlețe, pline cu deșeuri: codițe de ridichi, capete de sardele, coltuce de pâine un pic mușcate, oase de pui, cruste de brânzeturi, ambalaje lunguiețe de hârtie plisată în care fuseseră fursecuri sau bomboane de ciocolată, chiștoace, șervețele de hârtie, pahare de carton; pe o măsuță, tot soiul de sticle goale și un boț de unt, abia început, în care au fost strivite cu migală mai multe țigări; prin alte părți, o mulțime de tăvițe triunghiulare în care mai sunt încă tot soiul de aperitive: măsline verzi, alune prăjite, sărățele, chipsuri de creveți; mai încolo, într-un loc ceva mai liber, un butoiaș de Côtes-du-Rhône, pus pe un trepied, la picioarele căruia sunt așternute mai multe cârpe, câțiva metri de hârtie de menaj desfășurați alandala de pe sul și o droaie de pahare cu și fără picior, unele încă pe jumătate pline; ici-colo sunt împrăștiate cești de cafea, cuburi de zahăr, păhărele, furculițe, cuțite, o spatulă de servit prăjituri, lingurițe, cutii de bere, de coca-cola, sticle aproape neatinse de gin, de porto, de armagnac, de Marie-Brizard, de Cointreau, de lichior spumos de banane, agrafe de păr, o sumedenie de recipiente care-au slujit drept scrumiere umplute ochi cu chibrituri arse, cu cenușă, cu reziduuri din pipe, cu chiștoace pătate ori ba de ruj, cu sâmburi de curmale, cu coji de nuci, migdale și arahide, cu cotoare de mere, cu coji de portocale și mandarine; în mai multe locuri zac farfurii late garnisite din belșug cu tot soiul de resturi de ospăț: rulouri de șuncă într-un aspic redevenit de-acuma lichid, felii de friptură de vacă ornate cu feliuțe de castraveți murați, o jumătate de merluciu rece decorată cu moțuri de pătrunjel, sferturi de roșii, torsade de maioneză și felii zimțate de lămâie; alte rămășițe s-au adăpostit prin locuri uneori neverosimile: în echilibru pe un calorifer, un castron mare japonez din lemn lăcuit având încă pe fund un rest de salată de orez presărată cu măsline, fileuri de anșoa, ouă tari, capere, ardei în fâșiuțe și creveți; sub divan, un platou de argint, unde copane neatinse se învecinează cu oase roase complet sau parțial; înfundat într-un fotoliu, un castronaș cu maioneză cleioasă; sub un prespapier din bronz înfățișându-l pe celebrul Ares odihnindu-se de Scopas[1], o farfurioară plină cu ridichi; castraveți, vinete și manghe, de-acuma uscate, și ce-a mai rămas din niște lăptuci gata acrite, aproape în vârful bibliotecii, peste o ediție în șase volume a romanelor libertine ale lui Mirabeau, și restul unui tort artistic – o bezea uriașă sculptată în formă de veveriță blocată în chip periculos între două cute ale unuia din covoare. […]
Se poate deduce din aspectul general al camerei că petrecerea a fost splendidă, poate chiar măreață, dar că n-a degenerat: doar câteva pahare răsturnate, câteva urme de țigară pe pernuțe și pe covoare, o groază de pete de grăsime și de vin, dar nimic cu adevărat ireparabil, afară de-un abajur din pergament care-a fost găurit, de-un borcan de muștar iute care s-a revărsat peste discul de aur al Yvettei Horner[2], și de-o sticlă de vodcă ce s-a spart într-o jardinieră cu un papirus fragil care fără-ndoială n-o să-și mai revină niciodată după asta.
În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Troisième droite, 2” (cap. XXIX al romanului „La vie mode d’emploi”, 1978)
[1] sculptor și arhitect grec din Paros, ?395-?350 î.e.n., colaborator al lui Praxiteles, care a realizat o parte a Mausoleului de la Halicarnas, una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii. (n.t.)
[2] acordeonistă câștigătoare a Cupei mondiale, pianistă și compozitoare franceză, n.1922-m. 2018: 70 de ani de carieră, peste 2000 de concerte și peste 150 de discuri. (n.t.)
Sursă foto: aici
Sumar Literomania nr. 399 (2026)
Scrie un comentariu