Anticariat

Wittgenstein şi poezia

În ultimul timp, din plictiseală, din depresie, naiba ştie de ce, m-am întors la poezie. Aşa că, în puţinul meu timp liber, citesc poezie şi, în paralel, Wittgenstein. De ce Wittgenstein? N-am idee. Probabil tot din plictiseală.

Trebuie să vă spun că locul meu preferat din anticariatul unde lucrez cu multă voie bună este subsolul, o încăpere întunecoasă, unde cobori pe o scară abruptă din lemn. Acolo sunt depozitaţi zeci de saci plini de cărţi. Aşa că, zi de zi, stau acolo, în acea pivniţă, şi scot din saci cărţi pe care le introduc în programul de gestiune al anticariatului. Adică le etichetez, le pun preţuri. Ştiu, pare al naibii de plictisitor. Şi chiar aşa şi este. Semiîntunericul de acolo îţi dă, însă, o senzaţie ciudată, amestecată. Pe de o parte, ai impresia că ai nimerit în iad şi te aştepţi ca, din umbră, să răsară tot felul de arătări drăceşti (asta, când nu apare unul dintre colegii mei, Emil sau Radu). Pe de altă parte, ai ocazia să stai singur cu multe, multe cărţi, unele foarte vechi, ediţii rare, ediţii care ajung, de cele mai multe ori, la nişte personaje foarte dubioase cu foarte mulţi bani. În plus, tot în acea pivniţă, gândurile, ideile încep să se lege într-un mod straniu, inedit. Aşa a luat naştere şi ideea legată de Wittgenstein şi poezia. Să vă spun despre ce este vorba.

În rândurile din „Caietul albastru”, Ludwig Wittgenstein propune o nouă concepție asupra limbajului, asta după ce a surprins prin acel faimos „Tractatus Logico-Philosophicus”, în care, în disputa dintre limbajul ideal și cel cotidian, lua apărarea celui ideal. Asta se întâmpla prin 1920. În 1933, Wittgenstein pare a se fi răzgândit, arătându-se preocupat de limbajul cotidian. În acest tip de limbaj, crede filosoful şchiop de la Cambridge, sensul unui cuvânt depinde, în cele din urmă, de contextul în care este folosit, din care cauză este de evitat o generalizare a înțelesurilor acestuia. Printre situațiile de limbaj prezentate în acest volum, am găsit una care, într-o anumită măsură, trimite, în ciuda intențiilor autorului, spre statutul poetic al limbii – este vorba despre expresia „a simți în mâini că apa e la un metru sub pământ” (da, expresia se referă la un fapt concret – căutarea unei surse de apă cu ajutorul unei baghete din lemn –, ceea ce nu exclude nota poetică a expresiei). Ultimele fraze ale fragmentului redat mai jos pot constitui, dintr-un anumit punct de vedere, o definiție viabilă a textului poetic. De ce? Simplu. Gramatica expresiilor prezente într-un text poetic are tocmai această caracteristică sesizată și de Wittgenstein: ineditul (pentru a nu exista îndoieli, menționez că studiile lui Wittgenstein nu au nimic de-a face cu aspectul poetic al limbii, dimpotrivă). Iată fragmentul cu pricina:

„Dar folosirea expresiei «o senzație în mâini că apa este la un metru sub pământ» trebuie încă să mi se explice. L-am putea întreba pe omul cu bagheta „cum ai învățat înțelesul expresiei «un metru»? Presupunem că l-ai învățat prin aceea că ți s-au arătat asemenea lungimi, că le-ai măsurat și tot așa. Ai fost oare, de asemenea, învățat să vorbești și despre o senzație că apa este la un metru sub pământ, o senzație, să zicem, în mâinile tale? Căci dacă nu, ce anume te-a făcut să legi expresia «un metru» de o senzație în mâna ta?” Să presupunem că am apreciat lungimile din ochi, dar că nu am măsurat niciodată cu palma vreo lungime. Cum am putea aprecia o lungime în centimetri măsurând-o cu palma? Cu alte cuvinte, cum am interpreta experiența măsurării cu palma în centimetri? Întrebarea este: ce legătură există între o senzație tactilă, să zicem, și experiența măsurării unui lucru cu ajutorul unei stinghii de un metru?… -Tu vezi însă că înțelesul cuvintelor «Simt că apa este la n metri sub pământ» trebuie explicat; el nu era cunoscut atunci când era cunoscut înțelesul cuvintelor «n metri» în sensul obișnuit (adică în contextele obișnuite). – Noi nu zicem că omul care ne spune că simte imaginea vizuală la cinci centimetri în spatele rădăcinii nasului său minte sau vorbește aiurea. Totuși, spunem că nu înțelegem sensul unei asemenea expresii. Ea combină cuvinte bine-cunoscute, dar le combină într-un mod pe care noi nu-l înțelegem. Gramatica acestei expresii rămâne să ne fie explicată”.

Ei bine, de aici încolo începe poezia. Sau depresia, tot o chestie a cărei gramatică nu a fost explicată încă pe deplin. Sau întunericul pivniţei, care mă înghite pe mine cu cărţi cu tot.

Ludwig Wittgenstein, „Caietul albastru”, traducere de Mircea Dumitru, Mircea Flonta, Adrian Paul Iliescu, Editura Humanitas, București, 1993, 160 p.

Recomandare Literomania

Despre autor

Bozz

Bozz

Bozz lucrează de cinci ani într-un anticariat bucureștean. Este absolvent de Litere, dar nu crede că studiile sale îl pot ajuta la modul concret, cel puțin nu în această viață. Și-a găsit consolarea în munca de anticariat și în cele trei beri pe care le bea conștiincios în fiecare seară. A acceptat să scrie la rubrica „Anticariat” din pură plictiseală, deși, în adâncul sufletului său, mai crede în puterea literaturii de a schimba mentalități.

Scrie un comentariu