Sînt iubiri care nu se uită.
În facultate, am făcut o pasiune pentru „Cartea Milionarului”. Regretatul Liviu Petrescu ni l-a predat împreună cu toată galeria scriitorilor din care a făcut parte și Ștefan Bănulescu: Mircea Nedelciu, George Bălăiță, Petru Dumitriu, D. R. Popescu etc. Mai tîrziu, am citit despre ei și în „Arca lui Noe” a lui Nicolae Manolescu. M-am legat, totuși, de Bănulescu. Oare de ce? Dar de ce o iubim pe Ea? Pentru că are ochi verzi-albăstrui?
Am recitit romanul de mii de ori. Generalul Glad, Iapa-Roșie, Generalul Marosin și ceilalți pur și simplu m-au vrăjit. M-a vrăjit spațiul acela fantastic și levantin. M-au vrăjit caii și roata lui Glad, rudele lui Marosin și iubirile Iepei-Roșii.
Nu toate iubirile, mai e nevoie s-o spun?!, sfîrșesc prin a deveni realitate. Destinul, însă, a fost mărinimos cu mine. În anul 2011, am reușit să public o traducere a acestui magnific roman în limba maghiară, la Editura Bookart din Miercurea-Ciuc și să arăt publicului „meu” ce înseamnă o capodoperă de-a „lor”.
Nu știu cîți au cumpărat romanul, apărut în maghiară cu titlul „A Milliomos könyve”. Nu știu pe cîți i-a vrăjit, la fel ca pe mine. Am înțeles că, la început, au fost comandate vreo 200 de exemplare, unii critici l-au comparat cu „Districtul Sinistra” al lui Ádám Bodor. Asemănările există, dar Bănulescu e mai colorat, mai stufos, mai suculent și cu mai mult umor (sper că se înțelege: înșir adjectivele acestea dintr-o dorință pur descriptivă, nicidecum calificativă). „Cartea Milionarului” este ceva unic, ca toate cărțile mari ale literaturii.
Lasă un răspuns