Blitz-proze

Scrisori către preşedinte (III)

Scrisoarea a treia

Stimate domnule preşedinte,

în primul rând trebuie să vă spun, chiar dacă nu are legătură cu intrarea noastră‑n UE, că eu niciodată nu am reuşit să învăţ, pe de rost, „Scrisoarea a treia” de Mihai Eminescu, chiar dacă‑l consider, pe bune şi cu mâna pe ce vreţi, poetul nostru naţional. Adică nu am reuşit pe vremea când eram elev. După aceea, nici n‑ar mai fi avut vreun rost.

Şi‑acum să revin. Scuzaţi devierea. Fiind proaspeţi eurouniţi, avem o droaie de noi obligaţii şi interdicţii. De exemplu, am aflat că nu mai e voie să scuipi pe stradă. Minunat. O interdicţie de multă vreme aşteptată. Dar pentru români ar fi trebuit adăugate măcar încă două subpuncte: să nu‑şi golească nările şi să nu vomeze pe stradă. Să poarte la ei batiste şi punguliţe din plastic în care să‑şi adune aceste scurgeri atât de dizgraţioase. Pentru ca românul să poată ajunge un adevărat european, legile trebuiau să fie mai detaliate. Unele. Altele îmi produc nedumeriri şi zâmbete. Cum ar fi următoarea: la douăzeci de găini le revine un cocoş. Adică un cocoş nu poate cocoşi nici mai mult, nici mai puţin de douăzeci de găini! Păi cocoşul e ca bărbatul. Unul mai capabil, altul mai puţin. Nu‑l poţi obliga dacă nu poate. Dar nici stopa atunci când doreşte mai mult, mai divers. E contra naturii. Tot contra naturii, dar cu complicaţii, e şi legea care îţi interzice să produci mai mult de cincizeci de litri de ţuică pe an. De familie. Orice litru în plus costă cât zece.

„Legea asta, îmi zicea un bun prieten maramureşan, va transforma o parte a ţării cam în ceea ce a fost America prin anii 1920. Pe vremea lui Al Capone.” Şi continua tot prietenul: „… cincizeci de litri sunt apă de ploaie. Să aruncăm noi butoaie întregi cu prune şi mere! S‑o creadă euromutul! Va începe o viaţă palpitantă, atât pentru cei care vom continua să ne producem ţuica noastră cea de toate zilele, cât şi pentru cei care vor verifica dacă se respectă legea. Corupţie, nene! Doar oameni sunt şi ei”.

Cam asta mi‑a zis prietenul şi am fost de acord cu el. Şi nici nu trecură două săptămâni bune de când devenirăm ueişti cu acte‑n regulă, că ne‑am şi făcut de rahat în faţa comunităţii. Circul cu biletul premierului. Eu am ştiut de la început ce culoare avea biletul respectiv: căcănie. O culoare căcănie! Ca şi tot circul declanşat apoi în jurul lui. Un scris citeţ, ordonat, de om relaxat, fără stres. De om cu bani, fără griji. Câteva rânduri care nu spun aproape nimic. Doar de n‑o fi cifrat! Ceva de genul: bă, Traiane, nu te uiţi tu puţin peste gard, să vezi dacă i s‑a bălegat vaca vecinului, că pute până la mine‑n casă. O asemenea scrisorică trebuia păstrată în arhive, precum un ditamai documentul strict secret de importanţă naţională? Şi descoperit după atâta vreme? Este de râsul lumii. Al comunităţii în care ne‑am introdus şi noi. O cacealma. O diversiune. Larga masă de români proaspeţi ueişti trebuie, constant, momită cu astfel de spectacole jalnice. Ca şi‑n alte timpuri de tristă amintire. Atenţia ne este mereu dirijată spre nimicuri. Spre meciuri politice din al căror rezultat final (indiferent care o fi acela) nu va avea nimic poporul de câştigat.

Acuma trebuie să închei brusc. Ca de obicei, îmi bat vecinii în calorifer, semn că iarăşi aud ce scriu şi îi deranjez. Drept pentru care mă semnez: un om sfios din ţară.

 

Recomandare Literomania

Despre autor

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu

Radu Țuculescu (nascut la 1 ianuarie 1949, la Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg, traducător din limba germană; absolvent al Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca – secția vioară. Dintre romanele sale amintim: „Ora păianjenului” (Albatros, 1984), „Degetele lui Marsias” (Dacia, 1985), „Umbra penei de gâscă” (Dacia, 1991), „Povestirile mameibătrâne” (Cartea Românească, 2006), „Stalin, cu sapa-nainte” (Cartea Românească, 2009), „Femeile insomniacului” (Cartea Românească, 2012), „Mierla neagră” (Ed. Cartea Românească, 2015), iar dintre volumele de teatru „Ce dracu’ se întâmplă cu trenul ăsta?” (Eikon, 2004) și „Bravul nostru Micsa!” (Eikon, 2010). A primit premii nationale și internationale pentru proză, teatru, traduceri și filme de televiziune. A tradus volume de poezie și proză din literatura austriacă și din literatura elvețiană contemporană de expresie germană. Romanele sale au fost traduse în Franța, Austria, Italia, Cehia, Ungaria și Serbia, iar teatrul său în Cehia, Ungaria, Franta și Israel.

Scrie un comentariu