În timp ce pedalez la bicicleta de cameră, ascult audiobook-uri. Ieri am dat de „La țigănci”, în lectura lui Victor Rebengiuc, și m-a frapat un lucru la care nu mă gîndisem pînă acum în legătură cu nuvela eliadescă: împletirea culturii cu erotica. Profesorul Gavrilescu, care dă lecții de pian și este un om cult care a trăit „un vis de poet”, ajunge într-un bordel fantastic, unde trăiește o experiență nemaiîntîlnită. Îndrăznesc să spun că fără împletirea despre care am vorbit experiența n-ar mai fi atît de inedită: fără muzică, Hildegard și poezie, ea ar fi tot atît de palpitantă poate, dar total diferită.
Una dintre micro-prozele marelui scriitor maghiar István Örkény se numește „Italia”. Dirijorul italian dirijează „Balul mascat”, după care încearcă să-și găsească o companie plăcută. Tocmindu-se cu domnișoara profesionistă, prețurile oferite de părțile negociatoare sînt de fapt numele marilor secole ale Renașterii: cinquecento, quattrocento.
Ambele genii și-au dat seama de un lucru simplu, dar care trebuie mereu amintit: cultura nu există fără erotică, fără parabolă, fără să rămînă mereu ceva de nespus și care nici nu trebuie spus; iar erotica înseamnă exact știința asta de a dezbrăca fără a smulge, pasiunea asta mereu controlată, controlul care scapă mereu. Eliade a scris asta într-o povestire lungă; Örkény, într-o jumătate de pagină – fiecare conform structurii sale scriitoricești. „La țigănci” și „Italia” sînt două capodopere care spun multe, dar nu totul. Veritabile opere erotice.
În foto: secvență din spectacolul „La țigănci”, după Mircea Eliade; regia: Andrei și Andreea Grosu
Scrie un comentariu