De ieri, alaltăieri… (XV)

Când ajungeam la domiciliu şi mă vedeam eliberat de servituţile prezenţei obligatorii la clasă, abordam relaxat activitatea complementară a temelor pentru acasă şi trecute „pe curat”, adică în cerneală, pe caiete speciale. Profitam de faptul că încă eram încălzit de efortul depus cu disciplina şi atenţia cerute de învăţătoare şi rezolvam chestiunea lecţiilor pe a doua zi, cât se poate de expeditiv. Îmi rămânea astfel o mare parte a timpului pentru ieşitul la joacă în spatele blocului. Nu puteam înţelege obişnuinţa unora din colegi care spuneau că programul lor de după-amiază include obligatoriu somnul de o oră sau chiar două, după masa de prânz. Eu nu respectam nici mesele de după orele de şcoală, cu excepţia zilelor în caremăcar unul dintre părinţi era acasă şi nu la serviciu. Atunci mâncam fără poftă, cu mintea ocupată la restul zilei când aveam să mă întâlnesc cu prietenii din bloc.

A dormi în timpul zilei mi se părea un lucru nefiresc, o risipire inutilă a oportunităţilor pe care ţi le oferă libertatea recuperată după împlinirea obligaţiilor. Să ratezi zi de zi cu somnul obligatoriu câte două ceasuri, mi se părea o sarcină mai nesuferită decât oricare alta. De aceea îi deplângeam pe acei nefericiţi care, din pricina programului, nu ieşeau niciodată din casă. Probabil că nefericirea lor nu era decât o proiecţie a propriilor mele temeri şi nedumeriri. Mă închipuiam cu neplăcere în locul lor şi nu puteam decât fugitiv să mă văd flancat şi ţinut de mână de nişte părinţi excesiv de grijulii, cu ocazia promenadelor plicticoase. Alungam repede din imaginaţie astfel de scene cu chipuri deprimante şi, ghicindu-le paloarea existenţială drapată laudativ în onoarea nesfârşitelor note de zece, mă întorceam la ritmul meu de viaţă. Aveam propriile amintiri din vremea când, la căminul CFR cu program prelungit, îmbrăcam pijamaua pentru porţia zilnică de somn. Dormeam la comun alături de ceilalţi prichindei dar, slavă Domnului, asta fusese demult. Şi la fel de mult, în câmpul mai mult psihologic decât fizic al timpului, va trece până ce voi găsi necesitatea şi chiar plăcerea odihnei diurne.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XIV)

În casă, exemplul apropiat al părinţi îmi trezea câteodată uşoareindispoziţii. Programul de lucru al mamei făcea ca doar în duminici să se poată odihni până mai târziu. În restul zilelor, se scula dimineaţa la cinci şi jumătate, pleca la muncăşi se întorcea la patru după-masa, când se apuca de treburile casnice. De aceea, când avea ocazia, profita de răstimpurile mai lejere pentru a-şi rotunji timpii de odihnă, lăsându-se pradă somnului. Dacă mă aflam prin preajmă, o necăjeam, trezind-o şi căutând motive de discuţii, până când mă alunga cu reproşul că nu-mi pasă decât de mine şi de problemele mele mărunte. La rândul meu, îi reproşam o expresie pe care o găseam nesuferită:

„Nu-mi place, îi ziceam, când te aud că vrei să tragi un pui de somn. Cum vine asta, să tragi un pui de somn”?

„Ei, şi tu, acuma… E un fel de a zice”.

„Dar nu-mi place! Pur şi simplu mă enervează când aud că spui aşa”!

„Măi, ţie nu-ţi place că prind şi eu un moment de odihnăşi mă pun o ţâr jos. O să vezi şi tu când vei fi mare ce înseamnă să te scoli în fiecare zi de dimineaţă şi să mergi la servici opt ore”.

„Nu e adevărat. Dormi, dacă vrei, dar nu mai spune aşa”.

„Când erai mai mic, mă trăgeai de mână când vedeai că mă odihnesc şi-mi strigai într-una :< Coco-te mama, coco-te mama>. Vezi? Nu îţi place ţie să mă vezi dormind şi mă chinuieşti cu insistenţele tale”.

Tata, lucrând la CFR, avea programul în ture. Odihnele lui profesionale, când intra de noapte, acopereau fie după-mesele dinainte, fie dimineţilede după program. Cu ocazia astatrebuia să păstrez liniştea în apartamentul nostru cu două camere. Fiind mai irascibil decât mama, în caz că era deranjat, mă conformam cu stricteţe cenzurii sonore, cu excepţia studiului la vioară, musai a fi susţinut zilnic. Nu cred însă că grija mea l-a ajutat prea mult. Aritmiile de orar care i-au prejudiciat a la longue confortul interior, au făcut ca somnul să-i fie superficial, indiferent de momentul la care se producea. Ajunsese să aparţină mai mult unui tip vigil, căruia îi săreau în ochi toate amănuntele şi care părea că nu se poate relaxa. Câteodată ne exaspera cu observaţii asupra lucrurilor mărunte care, în opinia mea şi a mamei, nu aveau nicio importanţă. Şedea de parcă nu-şi găsea locul, animat de gesturi a căror noimă nu putea fi descifrată complet decât ţinând cont de firea lui neliniştită şi agitată pe care nu se obosea s-o domine. Cu toate astea, nu suferea de insomnii. Pe cât de repede tresărea din somn la cel mai mic zgomot, pe atât de repede adormea, chiar şi în reprize succesive. Rar se întâmpla să nu mai poată adormi la loc, odată trezit. Sforăia enorm şi ne miram cum de e cu putinţă ca tocmai el, care se trezea atât de uşor, să nu o facă şi în mijlocul propriilor sincope apneice ce-i înteţeau horcăielile. Atunci, oricâtă gălăgie ar fi fost, sforăielile îi protejau somnul.

Mă aflam într-unul din dormitoarele internatului unde fusesem cazat pe perioada liceului. Era o încăpere mare cu cincisprezece paturi. Deşi toate aveau titular, în ziua respectivă, pentru că era sfârşit de săptămână, unul dintre colegii care aveau domiciliile mai prin împrejurimi, plecase pentru vreo două zile. Tot atunci, m-am pomenit cu tata care venise să mă vadă şi, bineînţeles, să-mi verifice situaţia şcolară. Fiind duminică seara, colegul urmând să se întoarcă în dimineaţa următoare, tata a primit, din partea pedagogului, acceptul să doarmă împreună cu noi, în patul rămas liber. După stingere şi, mai ales, după nelipsitele sporovăieli care încheiau ziua, am adormit cu toţii, eu şi cu tata, printre ultimii. Nu ştiu cât timp să fi trecut dar la un moment dat, m-am trezit cu senzaţia unei durduieli de vară, când fulgerul loveşte aproape. Iniţial, cuprins de buimăceală, am avut reflexul celui care preia scenariul oniric ca realitate. În confuzia de planuri, stăruiam în atmosfera visului furtunos şi am strigat ceva în legătură cu ploaia torenţială de afară. Atâta doar că nu era nici vorbă de ploaie, fulgere şi tunete ci doar de sforăiturile tatei, musafirul nostru, în plină detentă guturală. Nu mi-a trebuit mult să mă obişnuiesc cu întunericul camerei şi să disting duzina de siluete ce pluteau fantomatic de la un pat la altul, individual sau în mănunchiuri de două sau trei. Una stătea la fereastra larg deschisă şi duhănea cu mişcări nervoase şi repezite, ţâţâind zadarnic din gură spre vecinul adormit şi zgomotos totodată. L-am identificat deîndată pe colegul meu Titus, altă dată strident până la insuportabil cu ţţţţţţţţţ-ielile lui, de data asta însă, copleşit şi redus la tăcere.Încercările lui de acum ofereau caricatura unui mim sugrumat ce nu ştia să facă altceva decât să-şi ţuguie neputincios buzele. Parcă i-ar fi trimis pupici de la distanţă. Volumul generos al încăperii dădea zgomotelor rezonaţă şi amplitudine încât cei dinăuntru nu mai puteau comunica în mod obişnuit iar cele câteva cuvinte rostite s-au amalgamat într-un talmeş-balmeş de neînţeles. Am sărit din pat şi în câteva clipe eram lângă tata, zgâlţâindu-l şi spunându-i să se întoarcă pe o parte. Mi-a luat mult timp după aceea să adorm la loc, dar nu datorită intempestivei zgomotoase ci de grija de a nu-mi mai supune colegii de dormitor unei cazne asemenea celei abia trecute, chiar dacă nu eram eu vinovatul direct.

A doua zi am evitat pe cât de mult am putut orice comentariu referitor la cele petrcute în noaptea cu pricina. Asta până seara când, adunaţi cu toţii în dormitor, valul de indignare şi de ironii mi-a înecat, cel puţin pentru un timp, orice prestanţă. Nu eram supărat pe tata şi nici ceilalţinu puteau manifesta vreun resentiment faţă de el pentru simplul motiv că nu ai cum să fii responsabil de ceva asupra căruia nu ai niciun control. Dar eu, pentru că le eram la îndemână, am devenit pentru o seară ţap ispăşitor în numele unei vini inexistente dar din al cărei neant se ivise ratarea primei zile a săptămânii, chiar şi numai printr-un scurt episod desurmenaj.

Eu însumi aveam să punctez în contul ratării acelei zile. După orele de cultură generală, urmau cursurile de specialitate. La ora de vioară, profesoara, o tipă sobră şi exigentă, îmi ceruse să mă opresc din execuţie pentru a-mi aduce câteva clarificări. În timp ce vorbea, mi-am dus mâna dreaptă cu care ţineam arcuşul, la gură, pentru a-mi înăbuşi un căscat. Brusc, am văzut-o cum se schimbă la faţă, întrerupându-şi discursul şi cum se repede la mine de după birou. În primul moment nu mi-am dat seama ce se i se întâmplă.Suferise o transfigurare dramatică ce aducea a desfigurare. Stăteam înţepenit aşteptând din partea ei un cuvânt lămuritor, când, la fel de brusc, m-a lovit cu palma peste obraz. Pusese în gestul ei probabil întreaga forţă de care era capabilă. M-am clătinat perplex, neştiind dacă ce mi se întâmplă e aievea sau doar un vis. Au urmat serii de admonestări şi jigniri proferate isteric, până când în uşa sălii de studiu s-a auzit o ciocănitură, urmată de apariţia reţinută a tatălui meu. Prezenţa lui avea s-o înverşuneze pe profesoară şi mai mult – „Aaaa, bine că aţi venit ca să vă spun cum stă treaba”! – perorând în continuare, până când, în sfârşit, ne-a spus şi motivul ce-i stârnise furia.

„Măgarul ăsta – adică eu – râde în palmă în timp ce eu – adică ea –mă chinui să-i explic cum pot mai bine tehnica pasajelor pe care încă nu le stăpâneşte”!!!Şi cu asta, basta!

În sfârşit, tata iese pe hol şi aşteaptă până se termină ora. Eu, terifiat, anticipez urmările, cu adaos de îngrijorare din pricina notelor din catalog, nu prea măgulitoare; unde mai pui că de cele mai multe ori mă tratează cu severitate când e vorba de şcoală, văzută, în logica lineară a continuităţii, ca singurul garant al viitorului meu, obligatoriu studenţesc.

Surprinzător, restul zilei a decurs bine pentru liniştea mea. Tata nu s-a lăsat deloc prins în conul de umbră al furiilor magistrei mele înţepate şi pe nedrept pornite asupră-mi. Dimpotrivă, măgarul obidit a avut parte de satisfacţie când, în replică vindicativă şi în duh de solidaritate de neam, părintele lui a numit-o pe magisteriţă, tâmpită. Cum să-i induci unui părinte ideea că e tată de măgar? Confuzia generată de un gest neclar e pardonabilă, la fel şi iritarea, când e înfrânată de măsură şi politeţe, mai ales în prezenţa unui om fără nicio vină. Dar să terfeleşti pe cineva doar pe baza prezumţiei nesigure a posesoratului de dreptate… Nu se admite. Cam aşa am descifrat eu atunci atitudinea tatei faţă de situaţia cel puţin neplăcută ce se iscase fără să am vreo vină. Şi l-am apreciat în mintea mea. Accordingly.

La puţină vreme după aceea, a venit vacanţa mare cu săptămânile petrcute la ţară şi, mai ales, cu sejurul întregii familii la mare. De fiecare dată aşteptam cu nerăbdare să redescoperim azurul incomparabil de acolo. Ni se oferea perioada cea mai relexată din an când coeziunea familială se situa la gradul maxim. Singura noastră grijă era de a profita cât mai intens de ambianţaestivală. Prim-planul preferinţelor era ocupat de ai mei, pentru că, spre deosebire de vacanţa mare de trei luni de care mă bucuram doar eu, concediul lor era, evident, mult mai scurt. Dar mă supuneam cu plăcere pentru că, orice opţiuni ar fi avut, identificam în fiecare din ele prilejul unor împliniri mulţumitoare.

Două excepţii de la această realitate fericită ne-au tulburat liniştea. Prima s-a datorat vremii. Atunci, pentru că ploile nu mai conteneau, am revenit acasă mai devreme decât planificasem. A doua, ne-a supus unor încercări de-a dreptul chinuitoare. În alte împrejurări, neplăcerea nu s-ar fi manifestat atât de evident. Dar, aflându-ne acolo pentru ceva după care râvneam un an întreg, ţânţarul devenit armăsar ne-a sâcâit până la exasperare.

Înainte de călătoria la Eforie, am petrecut o parte din timp la bunici. Pe Ardeal, m-am nimerit cu un văr de-al meu care se liberase curând din armată. Venise acasă cu niscai chiriaşi ce-şi făuseră culcuş în epidermă. Deşi se tratase, încă nu scăpase cu totul de ei. Nu m-am temut de capacitatea contagioasă a scârbavnicei afecţiuni, aşa că nu am fost deloc atent şi, la întoarcerea acasă, m-am pomenit eu însumi locuit de minusculii ticăloşi. Atât de prolifici au fost încât partea interioară a coapselor şi porţiunea de pântece dintre ombilic şi inghinal îmi fuseseră invadate. Erupţiile erau de un roşu arzător iar pruritul devenise constant. De atâta scărpinat, mă temeam că în zonele afectate, tegumentul mi se va destrăma ireversibil. Tot atunci, o uşoară răceală decompensase într-o bronşită acută ce mă făcea să tuşesc fără oprire.Într-o astfel de stare am descins împreună cu ai mei pe peronul din staţiune şi de acolo în vila unde urma să locuim pentru următoarele două săptămâni.

Încă din primele seri, s-a ales praful de liniştea noastră. Paturile din cameră s-au dovedit atât de incomode încât erau de preferat fotoliile. În imediata noastră vecinătate, se găsea barul de noapte Piccolo de unde răzbăteau până spre ziuă tot felul de zgomote şi o muzică cât se poate de îndrăcită datorită nivelului maxim de decibeli în care selăfăiau audienţii.Unii dintre clienţi ieşeau din bar şi-şi hodorogeau poveştile în faţa ferestrelor noastre de la parter, aclamaţi cu chicoteli neruşinate de pipiţele aferente. Pe acest fundal, eu ofeream propria reprezentaţie sonoră. Alternam hârşâitul de sub cearşaf cu accese de tuse seacă. Tot până spre ziuă.

N-am putut rămâne acolo nicio săptămână şi ne-am mutat la un particular. Eu, cu tot cu tuse şi cu scărpinat. Şi tot până la ziuă. Mama mă suporta cu îngrijorare şi cu stoicism dar tata a rezistat doar până la epuizarea completă a seturilor de oftat, când, a cerut de la gazdă o cameră separată. Spera să se poată odihni măcar câteva nopţi cum se cuvine. Problema e că ne aflam acolo împreună cu alţii, ce ocupau celelalte camere ale reşedinţei. Printre ei, o familie cu un copilaş pe care îl apelau în diminutiv: Nunuşu. Acesta aveaun tic verbal repetitiv şi inepuizabil când refuza să se lase ocrotit, hrănit, îmbrăcat, dezbrăcat, culcat, sculat, îmbăiat, plimbat sau naiba mai ştie ce: „Hopa mama! Hopa mama”! chiar dacă mama se dovedea a fi câteodată tata. În noua locaţie, ai mei ar fi vrut să doarmă la prânz pentru a mai recupera ceva din nopţile pierdute la poalele lui Piccolo. Însă când se puneau jos, taman atunci apărea de la plajă şi tânărul cuplu înjugatla toanele lui Nunuşu, care-şi începea recitalul. Seara, când ne retrăgeam pe la camerele noastre, prin pereţii despărţitori, Nunuşu îşi trimitea semnalele prezenţei lui vii, iar spre dimineaţă, înainte de rărărit, acelaşi Nunuşu, cu replica lui neschimbată, dădea deşteptarea la toată suflarea din incintă. Şi uite aşa a trecut şi vara noastră marină în acel an.

În noaptea dinaintea plecării, având parte de un supliment în cadrul audiţiilor noastre înnebunitoare, l-am auzit pe tata mergând la baie şi, după rezolvarea problemei fireşti, şuierând printre dinţi:

„Hopa Nunuşu, în pizda mă-tii, hopa Nunuşu”!