În lumea violenței

Născut într-o familie catolică din Manchester, Anthony Burgess este cunoscut, mai ales, pentru romanul „Portocala mecanică” (1962), care, la rândul său, şi-a câştigat notorietatea prin celebra peliculă a lui Stanley Kubrick din 1971, bazată pe ediţia americană a cărţii, cea din care a fost exclus ultimul capitol, interpretat de editorii de peste Ocean drept prea sentimental. Cu toate că Burgess s-a considerat adesea un soi de „renegat”, având în vedere revolta sa împotriva ritualurilor bisericii catolice, numeroase dintre romanele sale sunt influenţate – într-o mai mare sau mai mică măsură – de catolicism, mai ales în ceea ce priveşte tratarea temelor sale recurente (obsedante de-a dreptul), între ele distingându-se, desigur, problemele legate de liberul arbitru şi de păcatul originar. Toate acestea completate de convingerea aparentă a prevalenţei răului în lumea contemporană, o lume în care depravarea umană ar depăşi cu mult exemplele de milă şi bunătate transcendentă. În acelaşi timp, Anthony Burgess se declară, implicit, în repetate rânduri profund neîncrezător în ceea ce priveşte planurile idealiste de îmbunătăţire a societăţii sau a indivizilor care o compun, aspecte evidente încă din primele pagini, în „Portocala mecanică”.

Aici, personajul central este Alex, un adolescent rebel dintr-o societate distopică a viitorului (temă prezentă, de altfel, la Burgess şi în romanul „A Wanting Seed”, apărut în acelaşi an), care, dincolo de faptul că e şeful unei bande de tineri mai mult decât furioşi şi mai mult decât foarte violenţi, adoră muzica clasică şi se dovedeşte un extrem de bun cunoscător al operei marilor compozitori, de la Händel la Mozart şi de la Beethoven la Wagner. Pentru el, întregul oraş se transformă, la adăpostul nopţii, într-un soi de inedit tărâm al nimănui, o adevărată Ţară a Minunilor în altă cheie, tărâm în care, însă, spre deosebire de inocenta Alice a lui Lewis Carroll, are senzaţia că el este singurul care poate face legea şi legile… După numeroase jafuri, violuri şi spargeri puse la cale împreună cu membrii bandei sale – fapte între care un moment însemnat este cel de o extremă violenţă asupra autorului unei cărţi intitulate „Portocala mecanică” („Ăsta chiar că e un titlu glupâi. Cine-a mai auzit vreodată de o portocală mecanică?”, sună comentariul său, în calitate de şef) – Alex este trimis la închisoare pentru paisprezece ani. Numai că, după doi ani, i se oferă şansa neaşteptată de a fi eliberat. Cu o condiţie. Şi anume de a accepta să fie supus unui tratament nou – metoda doctorului Ludovico – prin care să devină incapabil de a mai săvârşi fapte violente. Nimic altceva decât o veritabilă „spălare a creierului” printr-o inedită terapie a aversiunii. Tratamentul este dus până la capăt cu succes, numai că, acum, odată cu violenţa, Alex a pierdut şi marea sa capacitate de a asculta ore în şir muzică. Toate bucăţile sale, înainte preferate, i se par acum insuportabile – în primul rând din punct de vedere fizic. După cum îi explică, gânditor, unul dintre doctori, „întotdeauna e greu să faci delimitarea. Lumea e una, viaţa e alta. Cea mai dulce şi cea mai dumnezeiască dintre acţiuni are partea ei de violenţă – de exemplu actul iubirii, de exemplu muzica.”

În plus, familia îl respinge, la fel şi cunoştinţele sale mai mult sau mai puţin întâmplătoare de dinainte, cu toţii privindu-l doar prin prisma a ceea ce reprezentase el anterior. Culmea coincidenţelor, foştii săi tovarăşi de jafuri, membrii vechii sale bande, au ajuns acum nici mai mult, nici mai puţin decât poliţişti însărcinaţi cu păstrarea ordinii publice, care nu se dau în lături de la a-i aplica o corecţie zdravănă, deşi nu se făcuse vinovat de nimic. Singurul care îi arată acum căldură şi ospitalitate se va dovedi a fi doar aparent un bun samaritean, nimeni altcineva decât mai vechea sa cunoştinţă, autorul cărţii „Portocala mecanică”, pe care-l cheamă, deloc întâmplător, tocmai Alex F., acesta nedându-şi seama, la început, cu cine are de-a face şi, în plus, dorind să-l folosească pe tânărul rănit şi derutat potrivit propriilor sale scopuri subversive. Iar „micul” Alex nu mai este decât la nivel exterior o fiinţă umană în adevăratul sens al cuvântului, el nemaiavând, în fond, capacitatea de a alege ceea ce vrea să fie: e incapabil de acte violente nu pentru că îşi doreşte sau pentru că a ales să fie bun, ci pur şi simplu deoarece tratamentul i-a impus să fie astfel. Nimic altceva, aşadar, decât „o portocală mecanică”, după cum afirmă el însuşi în repetate rânduri. Ştiinţa l-a deposedat, în acest fel, de cel mai mare dar divin, capacitatea de a alege liber ceea ce vrea să fie – chiar dacă aceasta ar implica alegerea de a urma calea violenţei extreme. Modelul pentru metoda folosită de doctorul Ludovico l-a reprezentat, se pare, studiul „Beyond Freedom and Dignity” („una dintre cele mai periculoase cărţi scrise vreodată”, după cum va spune Burgess) al lui B. F. Skinner, unul dintre autorii care, la mijlocul secolului XX, au încercat să popularizeze ideile psihologiei behavioriste, militând, de asemenea, pentru restricţii impuse libertăţii individuale cu scopul de a construi o societate perfectă sau, dacă nu, cel puţin una „ideală”.

Citește și A cunoaște, a iubi, a citi

Numeroşi critici au văzut în atitudinea lui Alex, dar şi în modul ales de scriitor de a prezenta aceste probleme o serie de implicaţii periculoase, nu o dată puse în legătură cu teatrul cruzimii, precum şi cu alte direcţii asemănătoare ale artei contemporane, opere aplecate spre explorarea cât mai completă a dimensiunilor răului, privit, însă, uneori, drept o veritabilă sursă de energie, dar preferabil, în viziunea unora, cel puţin întrucâtva, ideii de pasivitate absolută. Desigur, perspectiva lui Burgess este una pesimistă, la fel ca şi în „A Wanting Seed”, unde scriitorul britanic interpretează istoria umanităţii ca oscilând perpetuu între polii opuşi ai severităţii augustiniene şi ai unei toleranţe fără limite, dar fără speranţa vreunei atitudini definitive, fundamental diferite.

Un alt aspect frecvent dezbătut în studiile referitoare la semnificaţiile „Portocalei mecanice” şi, poate, dintr-un anumit punct de vedere chiar cel mai important al textului de faţă are în vedere permanenta disponibilitate a lui Anthony Burgess de a se folosi de toate mijloacele lingvistice de natură a servi scopurilor sale. De altfel, explorarea capacităţilor expresive ale limbii rămâne o preocupare de seamă a autorului, căci în „Nothing Like the Sun” (1964), de exemplu, el se va raporta la engleza din epoca elisabetană, într-un inedit exemplu de omagiu adus lui William Shakespeare. În „Portocala mecanică”, însă, strategia este diferită, deoarece, aici, Burgess creează un nou limbaj, „limba nadsat”, utilizat de toţi tinerii furioşi din banda lui Alex. Termenii care apar la tot pasul, încă din primele pagini ale cărţii, sunt argotici dar, în plus, limbajul e presărat cu numeroase cuvinte de origine rusească – unul dintre „sechelele propagandei”, după cum consideră unele dintre personajele „mature” ale romanului. Mai mult decât atât, totul e esenţializat la maxim, fiind de ajuns câteva cuvinte pentru ca înţelegerea între membrii bandei să fie deplină. Şi aşa se şi dovedeşte a fi, numai că semnificaţia finală a acestui fapt le scapă cu desăvârşire băieţilor din banda lui Alex: în vreme ce ei au impresia că se revoltă şi că sunt rebeli în toate sensurile posibile ale cuvântului, „malcikii” cei violenţi nu fac altceva decât să se îmbrace la fel, să vorbească la fel, să se poarte la fel. Adică, altfel spus, să-şi asume identitatea micului lor trib – ca pe o nouă idee, a propagandei sau nu, dar, în orice caz, luată de-a gata – în loc să încerce să şi-o descopere şi să şi-o afirme pe a lor proprie. Iar aceasta este, în concepţia lui Burgess însuşi, una dintre cele mai mari ameninţări posibile la adresa libertăţii individuale, pentru că, aşa cum declara într-un interviu, „Atunci când am scris „Portocala mecanică”, scriam, de fapt, despre prezent, numai că îl mitizam puţin, atâta tot. În fond, nici nu-i nevoie să scrii despre viitor. Trebuie doar să priveşti prezentul şi lumea din jur cu atenţie, iar apoi să plasezi totul într-o lume a imaginaţiei minimale – în acest fel vei obţine un perfect roman pe tema viitorului.” Alex însuşi nu este altceva decât un conducător (cu o vocaţie reală, trebuie să recunoaştem…) plasat, însă, într-un loc nepotrivit, lider al unor oameni răi, porniţi a face exclusiv lucruri rele. Nimic altceva, în fond, decât Tânărul prin excelenţă – furios sau nu – al epocii sale, urmându-şi mereu evoluţia proprie şi având de făcut, la tot pasul, comentarii personale cu privire la vremurile în care trăieşte.

Imediat după apariţia romanului „Portocala mecanică”, reacţiile din partea criticii au fost împărţite, dar, în general, în Marea Britanie, cărţii nu i s-a acordat prea multă atenţie, iar în America celebritatea i s-a datorat în principal versiunii ecranizate, pline de o violenţă dusă, în unele secvenţe, până la extrem. În fond, tocmai în acest fel, prin recursul la imagini ale violenţei, Anthony Burgess aduce în faţa cititorilor săi câteva întrebări esenţiale şi impune reflecţia profundă asupra unor probleme incomode: E rău (şi cât e de rău) să fii violent în mijlocul unei societăţi violente? Ce justificare poate găsi statul, prin autorităţile sale, pentru a folosi violenţa în scopul păstrării ordinii? Şi, pornind de aici, întrebarea fundamentală: e mai bine să alegi să fii rău decât să fii forţat să fii bun? În fond, toate acestea sunt problemele la care meditează Alex însuşi în ultimul capitol al cărţii, dintr-o perspectivă proprie, desigur. În plus, transformându-se pe deplin în „Al Vostru Umil Povestitor” şi asumându-şi, abia acum, până la capăt acest rol, depăşind, deci, teribilismul etapei anterioare a vieţii sale, el are în permanenţă în vedere şi lungul drum dinspre adolescenţă spre maturitate al oricărei fiinţe umane, cu toate implicaţiile posibile ale liberului arbitru. Iar Alex, fostul şef al bandei de „malciki”, cel mai violent dintre toţi, îşi propune să facă tot ce-i va sta în putere, în anii care vor veni, pentru a-şi ajuta fiul potenţial să depăşească mai uşor etapa fascinaţiei în faţa ritualurilor mecanice ale adolescenţei dintr-o societate violentă la rândul ei, cu speranţa că acest fiu va putea alege un drum mai bun decât el. O neaşteptată – dar nu şi nejustificată – întoarcere a personajului către problemele serioase legate de capacitatea oamenilor de a transforma lumea înconjurătoare nu neapărat într-o Ţară a Minunilor, căci Alex însuşi a încetat să mai creadă în ele, ci pur şi simplu într-un loc măcar ceva mai bun.

Anthony Burgess, „Portocala mecanică”, traducere de Carmen Ciora şi Domnica Drumea, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2021 (ediția a II-a)