Fierăria lui Elias (piesă de teatru în cinci scene) (I)

Personajele:

D1 – Domn în vârstă

D2 – Domn la maturitate (către bătrâneţe)

D3 – Domn mai tânăr (nu foarte tânăr)

Cele trei personaje: D1, D2, D3 fiind de fapt bunicul Elias, fiul și nepotul său. Toți trei sunt îmbrăcaţi în alb. Scena e îmbrăcată în negru, cu mici ridicături care dau impresia unor valuri. În mijlocul scenei e un altar de vară. Decorul rămâne acelaşi pînă la sfârșit.

Scena 1

D1: Nu există om care să mănânce cu o sută de linguri.

D2: Ori cu o mie de furculiţe…

D3: Ori să doarmă în mai multe paturi deodată.

D1, D2, D3 (în cor): Să cugetăm.

D1: Mângâie, înveselește, aduce tihnă și contribuie la o bună creștere.

D2: Gânguritul, vorbitul, cântatul mamei.

D3: Mama… își ține în braţe copilul şi îl privește în ochi.

D1, D2, D3 (în cor): E limbajul care zideşte. Acela este!

D3 (către D2): Binele nostru şi lungimea vieţii noastre sunt date de cinstirea faţă de părinţii noştri.

D2 (către D1): Așa este.

D1(n-are către cine privi, uşor confuz): Nici n-ar putea fi altfel.

D3 (luminat pe scenă, în timp ce D1 şi D2 rămân în întuneric, se plimbă în jurul altarului de vară explicând): Vechiul altar al jertefelor din faţa templului de la Ierusalim. Profeţii ziceau: Când v-am cerut aceste jerfe. Iar profetul Isaia : „Când văd aceste jertfe îmi întorc capul. Spălaţi-vă mâinile de aceste sângerări.” Piatra de jos e vechea piatră a lui Iacob, pe care o pune sub cap şi are un vis. Cele douăsprezece triburi care se nasc cu cei doisprezece profeţi minori, simbolurile lor și armonia. Înţelepciunea spune că este un creator. Omul şi timpul lui. Nu putem schimba trecutul.

D1 (se luminează întreaga scenă, D1 arată către D2 şi D3): Poporul meu moare din lipsă de cunoştinţă.

D2 (către D1): Eu știu de ce este tristă faţa ta, să ai grijă că păcatul îţi bate la uşă, să-l biruieşti. Am tot auzit palavre din astea.

D1: Dar tu n-ai reuşit să-l biruiești. Pământul striga către mine.

D2: Era deja prea târziu.

D3: Să ascultăm, să cugetăm şi apoi să vorovim.

D2: Când asculţi trebuie să ştii să asculți.

D1: Să vezi dacă ne cumva te asculţi doar pe tine.

D3 (gânditor): Eu unul m-am născut aici. E tare simplu. În primăvara aceea jucam oină. Înainte de începerea construcţiei altarului. Sosisem direct de la Roma.

D2: Iluziile tinereţilor sunt tare frumoase.

D1: Mai ales când se prăbuşesc.

D1, D2, D3 (în cor): Să fim, deci, cu picioarele pe pământ.

D1: Eu nu ştiu dacă sunt.

D2: Cu picioarele.

D3: Pe pământ.

D1: Filologia, pasiunea pentru lumea simbolurilor. (către D3) Ar fi trebuit să vorbeşti cu oamenii. Totul e încifrat în inima lor.

D3 (îngândurat, se stinge din nou lumina pe scenă, rămâne doar D3 în lumină, lângă altarul de vară, pe măsură ce povesteşte se scufundă și el în întuneric): Căderea mea psihică și trupească. M-am apropiat de trei ori de moarte… clinică. Şansele mele de viaţă reduse la zero virgulă unu la sută. Ca prin miracol am conştientizat acest lucru. A fost trezirea mea… și începutul luptei. Şase luni am stat la pat. Trei ani m-am luptat. Şcoala reînvierii. M-a ajutat să mă desprind de un loc prea comod unde parcurgi treptele atrofierii şi unde uiţi, te uiți. DEPRESIA: un cuvânt ori mai degrabă un vânt care te străbate, te străpunge, te încovoaie, te frânge. Până unde poate fi frânt omul?! (pauză) Apoi te întorci la viaţă. E ca şi când un baros te-ar pocni în cap și în loc să-ți pierzi subit orientarea te trezești… Ieși, te smulgi din gelatina depresiei. Tu ai fost gelatină și acum te ridici și umbli, deschizi ochii, ridici jaluzelele, nu mai e întuneric, nu mai plângi, concediezi psihiatrul, psihologul, psihanalistul… asistentele. Ai fost mai mult mort decât viu, acum e invers. Prinzi puteri. Nimeni nu mai pricepe nimic. Nu mai vroiai să vezi pe nimeni. Acum totul te interesează. Vorbești cu toată lumea. Mergeai să mănânci ca şi cum ai fi tras o locomotivă după tine, acum ai tragere de inimă. Ai căzut în tunelul ăla negru.Vedeam un fir alb cu roşu ce-mi ieşea din ombilic. „Urmează firul”, spunea psihologul. Eu zburam privindu-l. „Du-te după el”, spunea psihologul. Am ieșit, l-am urmat… Alunecam pe un tobogan. Lumina albă. Eram și aici, eram și acolo, în interior ș-n exterior, siumultan. Ca într-un labirint, ca în mai multe labirinturi. Într-un august am ieşit la suprafață. După două săptămâni am văzut drumul ăla de la ţară. „Du-te pe el”, zicea psihologul. Am început să merg. După alte trei săptămâni mi-au luat bilet de avion pentru oraşul ăsta. Aveam iar rațiune și sentimente.

D1 (scena se luminează din nou): Am simţit că locul meu e aici.

D3: Nu, trebuia să fi rămas la Roma.

D2: Altarul de vară e pe locul unde mă jucam în copilărie.

D3: Da, amintirile frumoase. Când a murit mama, care m-a iubit şi pe care am iubit-o, am intrat pentru prima dată în cimitir. Am plâns. Da, în locul acesta am văzut altarul de vară. E prea mare pentru familia noastră, ceva mai mic ar fi trebuit…

D2: O copilărie fericită. Nu m-am simţit pedepsit.

D3: Dacă mergi într-un picior, nu poţi merge în două, nici în trei.

D2: Ba la început mergi chiar în patru, apoi în două, apoi în trei, adică ca tine, cu cârje.

D1: Scopul ar fi să-ţi vezi urmaşii împliniţi cum doresc ei, nu cum ai vrea tu.

D3: Nu ne duce pe noi în ispită e corect.

D1: Nu ne lăsa în ispită tot corect.

D1, D2, D3 (în cor): Aşa e! Nu ne da mai mult decât putem duce.

D2: Vedem doar ce n-avem.

D1: Iar dacă ne uităm la ce avem, suntem uimiţi.

D3 (către D1 şi D2): Aseară am ajuns aici obosit. M-am aşezat lângă altarul de vară. Ședeam şi plângeam…

D1, D2, D3 (în cor): E frumos să fim împreună, să fim unul.

D3: La Roma îmi era dor de pietrele din curte, de tavanul din cameră.