În acest număr al Literomaniei, vă propunem poemul „Luna” de Renzo Ricchi (n.1936), în traducerea lui Dominique Ilea.
Luna
Acela merse la fereastră şi se puse pe râs:
„Luna? – zise – Da’ unde-i luna?”
„Cum aşa? – răspunsei – Era acum o clipă.
Rotundă, răsărea între clopotniţa gotică
și-acoperişuri. Razele ei luminau
porumbeii adormiţi pe pervazuri.”
„Clopotniţă? Acoperişuri? – făcu el amuzat
şi parcă se uita afară, parcă la mine –
Zău ai înnebunit: acolo nu-i nimica!”
Atunci ieşii la geam. Nu tu clopotniţă, nici lună,
acoperişuri, case, porumbei, nimic. Nutrind
o ultimă speranţă mă uitai în sus: dar nici
cerul nu mai era. În prima clipă
mă trecu plânsul. Plin de duioşie
gândii: copaci poteci autobuze străzi oameni.
Mă cuprinse panica şi vrusei să fug. Dar:
„Să nu deschizi uşa! – strigă – Ai să cazi!”
Înţelesei că nici scările nu mai erau.
Mă-ntorsei. Şi el dispărea chiar atunci.
Strigai nişte vorbe: tată mamă fraţi prieteni
copii iubire! M-aşteptam la un cor de răspunsuri
în depărtare. Nimic, nici un sunet.
Vrusei să mă pun în genunchi să mă rog
dar şi podeaua se topise deja.
De-acuma nimic. De-acum nimeni.
Afară
în întuneric
cu bufnituri surde
stinse
se năruiau
lumile.
Fireşte
de-acuma
nici eu nu mai
existam.
Sau totuşi?
Orice punct de reper
se ştersese.
Scrie un comentariu