„Orice om se bucură că trăiește și, după aceea, brusc, uită să se bucure. Citind o carte, poate-și aduce aminte și începe iar să trăiască. Acesta e, de fapt, rolul prozei. Nu cred că există un rol mai frumos decât acesta…”
Marian Ilea
Pe 9 iunie 2025, a plecat dintre noi scriitorul Marian Ilea. Deși a debutat în anii ’80 în paginile revistei „Familia”, perioadă în care a frecventat și cenaclurile „Junimea” și „Universitas”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu și, respectiv, Mircea Martin, Marian Ilea s-a impus de-abia în 1990, prin cartea sa de debut „Desiștea”, urmată, în 1996, de „Desiștea II”. Ambele volume revelau un prozator aparte, cu un univers bine definit, cel al nordului multietnic, format din orașele și satele maramureșene, un tărâm aflat la granița dintre real și fantastic, în siajul realismului magic sud-american. În anii ʼ90, scriitorul din Baia Sprie a avut parte de o oarecare atenție, însă nu pe cât ar fi meritat.
Ca o paranteză, în 1994, debuta în volum un alt scriitor din nord, și el „client” sporadic al cenaclului „Universitas”. Este vorba despre Ioan Es. Pop, cu al său „Ieud fără ieșire”. Unul prin proză, celălalt prin poezie, cei doi au conturat o hartă a nordului unică prin divesitatea și stranietatea ei. Textele lor aveau nerv, aveau patos, aveau forță. Era generația celor care debutau în anii ʼ90, o generație cu un ADN literar robust, însă nu prea norocoasă. Nu închid paranteza înainte de a adăuga că Marian Ilea s-a născut la Ieud, iar Desiștea este o altă denumire a Ieudului, așa că se poate spune că Ioan și Marian și-au făcut intrarea în literatură scriind despre același ținut misterios, fermecător și nevrotic în același timp.
Am citit „Desiștea” prin anii 2000, la mai bine de zece ani de la apariția ei, și m-a cucerit fără drept de apel, ca să spun așa. Am încercat să pun mâna și pe alte volume semnate de Marian Ilea, însă nu am reușit. În acei ani, nu puteai comanda online, iar multe cărți, mai ales cele scoase la edituri din provincie, erau de negăsit în librării sau biblioteci. În fine, pe când lucram la Editura Paralela 45, în 2017, am văzut pe biroul unui coleg ceva care mi-a atras imediat atenția, și anume manuscrisul antologiei „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise” de Marian Ilea. M-am bucurat ca și cum aș fi reîntâlnit un vechi prieten despre care nu mai știam nimic de foarte mulți ani. Astfel, la Cartea Românească, imprint pe-atunci al Editurii Paralela 45, au apărut într-un timp relativ scurt, în 2018, probabil și cu sprijinul lui Cosmin Perța, care era redactor-șef, încă două volume semnate de Marian Ilea: „Zeppelinul piticului” (cu ilustrații de Mihai Olos) și „Nopțile din Mittelstadt” (de altfel, coincidență sau nu, tot la Cartea Românească i-au apărut, în 1990 și 1996, și cele două volume „Desiștea”, iar la Editura Paralela 45, în 1998, a apărut antologia alcătuită de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa „Generația ʼ80 în proza scurtă”, în care Marian Ilea figurează cu proza „Ancheta”, bucată din volumul „Desiștea”).
Marian Ilea a început încă din martie 2017 să colaboreze la Literomania, platforma literară online pe care o coordonez alături de Adina Dinițoiu, iar primul text „marca Ilea” publicat de noi a fost „Diminețile Pectonelei”, text urmat de multe altele, ceea ce ne-a determinat să-i propunem o rubrică permanentă: „Mittelstadt”. Multe dintre povestirile din cele două volume tocmai numite mai sus au apărut mai întâi în Literomania. Dovadă stau și dedicațiile de pe cele două cărți din 2018, pe care, fără sentimentul că ar fi vorba despre o indiscreție, le reproduc mai jos:
„Pentru Raul și Adina, proprietari ai hotelui de cinci stele «Literomania», unde se cazează ficțiunile Mittelstadt-ului ori de câte ori se duc la CAPITALĂ și de unde se poate vedea binișor ce fac mittelstadt-ienii și alți pripășiți în urbea lor în câteva «Nopți» de pomină ale orașului!
Cu prețuire și prietenie,
Marian Ilea
2 mai 2018
Baia-Sprie
(Mittelstadt)”
„Pentru ADINA și RAUL această vedere parțială din Mittelstadt-ul Zeeppelinului Piticului crescut (pe vreme de arșiță) la umbra și sub umbrela LITEROMANIEI!
Cu prețuire și prietenie,
Marian Ilea
3 decembrie 2018
Baia-Sprie”
În 2021, a apărut un alt volum cu povestiri găzduite de Literomania: „Crema de gălbenele și curcubeul. Povestiri maramureșene” (cu ilustrații de Mihai Olos, Editura Școala Ardeleană), volum pentru care am scris câteva rânduri pentru coperta a IV-a:
„Citind povestirile lui Marian Ilea nu poți să nu te duci cu gândul la relatările unor Elisabeta Rizea sau Aniţa Nandriş-Cudla. Nu poți să nu îți amintești de volume ca «Povestirile mameibătrîne» de Radu Țuculescu. Cât despre fantasticul lui Marian Ilea, este unul înrudit, aș spune, cu cel din povestirile lui Carson McCullers (și aici mă refer în special la «Balada tristei cafenele»), asta ca să depășesc granițele literaturii române. Marian Ilea este un autor complex, un cronicar nu numai al unor vremuri trecute, ci și al prezentului, preocupat de impactul noului asupra unei lumi bine ancorate în tradiții vechi, puternice. Se poate spune că prin spiritul lor mitteleuropean, povestirile lui Marian Ilea aduc un cu totul alt aer în literatura română contemporană.”
Tot în 2021, a apărut la Casa de Pariuri Literare „Eoliana și ceasul solar”, volum format, de asemenea, din povestiri apărute inițial în Literomania. Textele de coperta a IV-a au fost scrise de mine și de Adina. Am încercat să surprindem, în doar câteva fraze, acele elemente care fac într-adevăr unică proza lui Marian Ilea:
„Prozator maramureșean cu state vechi, Marian Ilea surprinde în povestirile sale întreaga savoare – de limbaj și mentalități – a unui spațiu multietnic, plasat la granița dintre real și fantastic. Scriitorul este un excelent povestitor care-și prinde în mreje cititorul atât prin personajele sale pitorești, cât și printr-un abil ritual al povestirii, ce se sprijină adesea pe insolit și, în cele din urmă, pe fantastic. Într-o lume dezvrăjită, Marian Ilea recuperează – irezistibil – magia, superstițiile, întâmplările inedite ale comunităților rurale, locale din zona Mittelstadt-ului său intercultural.” (Adina Dinițoiu)
„Se poate spune, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că Marian Ilea este cronicarul prin excelență al Mittelstadtului, al acelui ținut nordic multietnic, plin de magie, în care extraordinarul pare singura realitate și singurul adevăr, începând de la întâmplările pierdute în negura istoriei până la evenimentele, în aparență banale, din viața cotidiană, de zi cu zi. Pitorescul personajelor și al situațiilor este unul aparte, cu iz de cronograf, recognoscibil, imposibil de confundat cu un altul, fiind deja o marcă înregistrată Marian Ilea. Atât în povestirile maramureșene, cât și în cele ucraniene, din ținutul Pocuției, cronica de familie se învecinează cu cea istorică, cronica banalului, cu cea a faptului inedit, toate purtând însă semnul unei inevitabile fatalități, căreia nimeni și nimic nu-i poate scăpa.” (Raul Popescu)
Însă surpriza cea mare a venit în 2019, când Marian Ilea a publicat în avanpremieră, în Literomania, sub formă de foileton, romanul autobiografic „Acei minunați ani”, care a apărut, mai apoi, pe hârtie în 2020 la Editura Tracus Arte, cu o copertă de Alexandru Ilea. Unul, cred eu, dintre cele mai bune romane ale lui 2020. Iată ce am scris eu și Adina pentru coperta a IV-a:
„Prozator nouăzecist de prim-plan, trecut pe la Cenaclul Universitas (condus de Mircea Martin), Marian Ilea publică acum primul său roman, «Acei minunați ani» (un proiect, de altfel, mai vechi, anterior volumelor sale de povestiri). Afirmat cu volumul de povestiri «Desiștea» (1990) și un foarte fecund autor de proză scurtă – multe dintre texte fiind publicate online pe Literomania, al cărei colaborator fidel este –, Marian Ilea se remarcă, în scrisul său, prin câteva note specifice (și inconfundabile): plasarea la graniță sau proza de frontieră (interculturală) – Mittelstadt este un topos recurent la el; proza de transcriere orală, care păstrează intactă savoarea dialectală și rurală. Cele două sunt prinse într-un indicibil și straniu stil poetic, aproape oniric (sau fantastic), care te hipnotizează și te antrenează în jocul lui de la primul la ultimul rând. Așa se întâmplă și cu splendida proză a copilăriei din «Acei minunați ani», unde observația socială lasă locul nostalgiei autobiografice și evocatoare.” (Adina Dinițoiu)
„Se poate spune că prin «Acei minunați ani» Marian Ilea debutează ca romancier, după mai bine de trei decenii, iată, de la debutul propriu-zis ca prozator. Autobiografic, ludic, cu inserții poetice, fragmentar, «Acei minunați ani» este, de fapt, un roman scris cu mult timp în urmă, poate chiar înaintea «Desiștei», publicată în 1990, cititorul fiind copleșit de energia plină de vitalitate și imaginație pe a cărei fundație s-a construit mai apoi întreaga mitologie a lui Medio Monte, și care în rândurile din «Acei minunați ani» conturează în tușe de neuitat personaje ca Margasoiu, Luşu, Strâmbătură şi Cătană, adolescenții în jurul cărora gravitează întâmplările din roman.” (Raul Popescu)
Marian Ilea, cel din „Acei minunați ani”
Ce-i drept, Marian Ilea avea la activ și alte (micro)romane, care, însă, pot fi considerate, la limită, și nuvele, având în vedere că, la un moment dat, au și fost publicate într-un singur volum (mă refer la „Casa din Piața Gorky” – 1999, „Vacek” – 2002 și „Gravimetrul” – 2015, proze reunite în „Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”; neprins într-o antologie a rămas, din câte cunosc, doar „Amintiri din casa scării” – 2014, text care a stat la baza „Acelor minunați ani”). Pentru mine și Adina, prin forța și prospețimea lui, romanul din 2020 părea într-adevăr ceva altfel, diferit de scriitura practicată de Marian Ilea, deși trimiterile spre cele două volume „Desiștea” sunt evidente.
Legătura scriitorului Marian Ilea cu Literomania, așa cum reiese și din cele de mai sus, a fost una strânsă, simbiotică chiar. El a fost cel care ne-a adus, cu o mare generozitate, aerul proaspăt de Mittelstadt, iar noi ne-am străduit, pe cât posibil, să-i oferim în Literomania acel spațiu (chiar dacă virtual) în care creativitatea acestuia să se manifeste pe deplin, cu aceeași forță și inventivitate pe care le cunoșteam prea bine din cărțile sale.
Pe omul Marian Ilea l-am cunoscut de-abia în 2019, la Ipotești, în cadrul Școlii de vară „Gheorghe Crăciun”, organizată de Editura Paralela 45 în colaborare cu Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”. A fost ceva natural, firesc, ca și cum ne știam de ani buni. Am stat de vorbă ore în șir sub nucul din fața căsuței unde fusese cazat. Ba chiar m-am aventurat cu el, la un moment dat, și la bodega din sat, unde în câteva zile reușise să-i cunoască pe toți clienții fideli și, mai ales, să le cunoască poveștile de viață. Acolo, la Ipotești, a luat naștere și proza scurtă „Taifas”, publicată apoi în „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019). De altfel, Marian Ilea era un maestru al taifasului. Calm, molcom, răbdător și empatic, reușea, prin întrebări abil plasate, adică fix când trebuie, să obțină de la oricine o poveste. Și ce de povești știa! Nu doar le scria, ci de multe ori le și filma, Marian Ilea fiind autorul unor docufiction impresionante, precum cel pezentat în 2019 la Ipotești, „Rodica e băiat bun” – povestea unui transsexual dintr-un sat maramureșean –, care ne-a tulburat pe toți cei de-acolo.
De altfel, poveștile lui Marian Ilea și-au găsit locul, în ultimii ani, și în arta plastică, cu implicarea artiștilor Mircea Bochiș și Ion Marchiș, rezultatul fiind câteva albume sau cărți-obiect cu iz experimental: „Pianina albă a doamnei amiralului Belȏ Poteka” (desene de Mircea Bochiș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019), „ai, ai, ai,… Rozsa-néni” (care are pe prima pagină următoarea însemnare, cu litere de mână: „Tot ce e scris cu litere de tipar este scris și gândit de Marian Ilea. Tot ce e scris cu litere de mână este scris și gândit de Mircea Bochiș. Ne cheamă pe fiecare altfel pentru un plus de credibilitate”; Editura Ethnologica, Baia Mare, 2019), „6 proze” (cu desene de Ion Marchiș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2021), „Frizeriile din Medio Monte” (cu desene și „texte de mână” de Mircea Bochiș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2020), „Femeile din Medio Monte” (desene de Mircea Bochiș, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2020) și „Societatea de socializare din Medio-Monte” (grafică de Mircea Bochiș, care propune aici conceptul de „Letter Poem”; Editura Ethnologica, Baia Mare, 2023).
Cu Marian Ilea, în 2019
În noiembrie 2019, l-am întâlnit a doua oară pe Marian Ilea în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, câd am participat la lansarea volumului „Badea George” (volum bilingv, cu o traducere în franceză de Dominique Ilea, Editura Eikon). Din nou, am vorbit despre multe, ca doi vechi prieteni. Am „tăifăsuit” pe săturate. Din păcate, a fost ultima întâlnire cu Marian.
Rămân prozele și piesele lui de teatru, pe care ni le trimitea cu regularitate pentru Literomania. Rămâne, de asemenea, rubrica „Mittelstadt”, care, de-acum încolo, nu va mai avea un text nou „marca Ilea”. Ultimul mesaj către Marian Ilea din mesageria mea de Facebook este datat 31 mai. Îl felicitam pentru piesa „I se spune Armeanul” (regizor Gavriil Pinte), care ar fi urmat să fie jucată pe 14 iunie, în deschiderea Festivalului Internațional de Artele Specatcolului „Atelier” din Baia Mare. Ultimul text trimis de Marian Ilea și publicat de Literomania este tot o piesă de teatru, „Arca lui Giorgio (piesă de teatru în două acte, cu un epilog)”, o piesă oarecum premonitorie, despre moarte, care are drept motto un citat din Hortensia Papadat-Bengescu: „Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem… ”. Cu gândul la Marian Ilea, completez citatul de mai sus cu un hotărât „Dar ce frumoși sunt și oamenii pe care îi cunoaștem”.
Articol apărut inițial în Literomania nr. 377 (2025)
Sumar Literomania nr. 406-407 (2026)
Scrie un comentariu