Nr. 203 Traduceri

„Moarte în inima pădurii” (II) de Sherwood Anderson

Reach content for Google search „Sherwood Anderson”, „moarte in padure”

Vă invităm să citiți cea de a doua parte a prozei „Moarte în inima pădurii” din volumul „Death in the Woods and other stories” (1933) de Sherwood Anderson (1876-1941). Prima parte poate fi citită aici.

II

 

S-a măritat cu Jake şi a avut un băiat şi o fată, dar fata i-a murit.

După aia s-a apucat cu sârg să dea de mâncare la dobitoace. Asta-i era menirea. Cât slugărise la neamţ, gătise bucatele pentru el şi nevastă-sa. Nevasta era o muiere zdravănă, cu şolduri late, şi muncea mai tot timpul la câmp, cot la cot cu bărbat-su. Îi hrănea pe ei doi, hrănea vacile din grajd, hrănea porcii, caii şi orătăniile. Clipă de clipă, zi de zi din tinereţile ei se irosiseră dând cuiva de mâncare.

Apoi s-a măritat cu Jake Grimes, care şi el trebuia hrănit. Era o făptură firavă, încât după numai trei-patru ani de căsnicie, şi după naşterea celor doi copii, umerii ei plăpânzi s-au şi gârbovit.

Jake avea mereu o droaie de zăvozi pe lângă casă, care era aşezată în preajma gaterului dezafectat de lângă râuleţ. Se ocupa numai cu negoţul de cai, atunci când nu şterpelea oarece, şi avea o herghelie întreagă de mârţoage costelive. Afară de asta, mai ţinea trei-patru porci şi o vacă. Toate dobitoacele astea păşteau pe cei câţiva acri amărâţi rămaşi din lotul lui Grimes, de care Jake nu prea se-ngrijea.

S-a-nglodat în datorii ca să cumpere o treierătoare şi a folosit-o ani de-a rândul, dar nu renta. Oamenii n-aveau încredere în el. Se temeau să nu le fure cumva grâul peste noapte. Trebuia să bată cale lungă până să găsească de lucru, iar drumul într-acolo îl costa prea scump. În timpul iernii vâna şi mai tăia niţel lemn de foc, ca să-l vândă în vreun oraş din vecinătate. Când băiatu’ s-a făcut mare, s-a vădit leit taică-său. Se-mbătau de-a valma. Dacă nu mai era nimic de mâncare prin casă când se înapoiau, moşneagu’ îi croia bătrânei sale neveste câte una peste cap cu latul palmei. Avea, biata, câteva orătănii numai ale ei, şi trebuia să taie una la repezeală. Când aveau să fie toate tăiate, n-avea să mai capete nici un ou, să-l vândă când mergea la oraş, şi atunci ce-avea să se facă?

Era nevoită să-şi orânduiască viaţa-ntreagă după cum trebuiau hrănite anume dobitoace, după cum trebuiau hrăniţi porcii ca să se-ngraşe şi să poată fi măcelăriţi la sfârşitul toamnei. După ce erau măcelăriţi, bărbat-su lua cea mai mare parte din carne cu el la oraş şi o vindea. Dacă n-a făcut-o el cel dintâi, a făcut-o băiatu’. Uneori se luau la harţă, şi ori de câte ori se-ncăierau bătrâna şedea deoparte, tremurând.

Luase obiceiul să tacă veşnic – şi-aşa rămăsese. Uneori, după ce chipul prinsese a-i îmbătrâni – n-avea încă nici patruzeci de ani –, iar bărbatu’ şi fiu’-i erau amândoi plecaţi să facă negoţ cu cai ori să bea ori să vâneze ori să fure, umbla împrejurul casei şi al şopronului de lemne, şoşăind din buze ca pentru sine.

Cum să hrănească toată liota? – asta era marea ei problemă. Câinii trebuiau hrăniţi. Nu se găsea fân suficient în grajd pentru vacă şi cai. Dacă nu hrănea găinile, cum aveau să se mai ouă? Fără ouă de vânzare, cum avea să mai ieie de la oraş tot soiul de lucruri, lucrurile de care era musai nevoie ca să păstreze bunul mers al vieţii la fermă? Cerul fie lăudat, barem nu mai trebuia să-şi hrănească şi bărbatu’ – în anume măsură. Relaţiile dintre ei nu duraseră prea mult timp după căsătorie şi după venirea copiilor. Pe unde umbla, în drumurile lui fără sfârşit, habar n-avea. Uneori rămăsese dus de-acasă săptămâni în şir, iar după ce se făcuse mare băiatu’ plecau împreună.

O lăsau să se descurce singură cu toate treburile casei, iar dânsa n-avea un sfanţ. Nu ştia pe nimeni. La oraş, nimeni nu-i adresa o vorbă. În timpul iernii trebuia s-adune găteje pentru foc, trebuia să ţină inima în dobitoace cu o mână de nutreţ.

Dobitoacele din grajd îi zbierau în urechi, flămânde, câinii se ţineau lipcă după ea. Iarna, găinile făceau prea puţine ouă. Se pitulau prin ungherele şopronului, încât stătea mereu cu ochii pe ele. Dacă o găină face iarna un ou în şopron şi nu dai de el, degeră şi crapă.

Într-o zi de iarnă, bătrâna a plecat la oraş cu câteva ouă, iar câinii s-au luat după ea. N-a pornit decât aproape de ceasurile trei ale amiezii, şi ninsoarea era deasă. Nu se simţise prea bine de mai multe zile, şi-o luă așa, în lungul şleaului, şoşăind din buze, îmbrăcată sărăcăcios, cu umerii gârboviţi. Purta un sac vechi pentru grâne, în care ducea ouăle, cocoloşite bine la fund. Nu erau cine ştie câte, dar iarna preţul ouălor se ridică. Avea să ia pe ele un pic de carne, ceva porc sărat, oleacă de zahăr, eventual şi nişte cafea. Cine ştie, poate că şi măcelarul avea să-i deie o bucată de ficat.

După ce ajunsese la oraş şi pe când se târguia pentru ouă, câinii șezură lungiţi afară, dinaintea uşii. Avea noroc, căpătă toate lucrurile care-i făceau trebuinţă, ba chiar mai mult decât nădăjduise. Merse după aia la măcelar, care-i dădu nişte ficat şi nişte carne pentru câini.

Era prima oară, de multă vreme, că i se vorbea prietenos. Măcelarul era singur în prăvălie când a intrat ea, şi i s-a muiat inima văzând o bătrână cu-nfăţişare atât de prăpădită umblând pe drumuri într-o zi ca aia. Era cumplit de frig, iar ninsoarea, ce contenise în cursul după-amiezii, se pornise din nou. Măcelarul trânti vreo două pe seama lu’ bărbat-su şi-a feciorului, îi sudui, iar bătrâna îl privea cu ochii larg deschişi, plini de-o uimire blajină, în timp ce el îi tot zicea. Spunea că, decât să capete vreunu’ din ei, bărbatu’ sau fecioru’, barem o bucăţică din ficatu’ ori din oasele grele de care atârnau fâşii de carne, din tot ce-i pusese el în sacu’ pentru grâne, mai bine să-i vadă crăpând de foame.

Să crape de foame, cum aşa? Păi, fiinţele trebuiau hrănite. Bărbaţii trebuiau hrăniţi, şi caii, care nu mai erau buni de nimic dar mai puteau fi eventual vânduţi, şi biata vacă slabă, care de trei luni nu mai dăduse nici un strop de lapte.

Cai, vaci, porci, câini, bărbaţi.

Susține Literomania

libris.ro

Despre autor

Dominique Ilea

Născută în 1962, Anca-Domnica (Dominique) Ilea părăsește România în 1991 și se stabilește în Franța. Prozatoare și eseistă, s-a făcut cunoscută ca traducatoare de literatură română în franceză (Ion Creangă, Radu Aldulescu, Petru Cimpoeșu, Lucian Raicu, Răzvan Petrescu etc.).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: